Dintr-odata m-am hotarat sa o iau hai hui printre poduri, de pe un mal pe altul, hai hui printre miresme de-a dreptul uitate, puse la dospit peste iarna si acum recuperate parca altele, hai hui aproape pe inserate.
Nu ca as fi cautat amurgul cu tot dinadinsul – desi ar fi meritat cu varf si indesat – dar ziua petrecuta cu incetinitorul in ritmul unui anotimp pe vine, lasase in spate o dara de seara imposibil de ajuns altfel decat incet, foarte incet, doar din urma.
Astfel stand lucrurile, nu m-am grabit.
Apa era din cand in cand zbucimata de vapoare si de clinchet de pahare. Parea ca se sarbatoreste inca pe varfuri, inca timid in asteptarea noptii, indulgenta ametita pe patru carari imposibil de adus pe calea cea dreapta.
Podurile erau pline de clipe, nenumarate si unice clipe. Se traia cu intensitate fiecare clipa, viata urla cat o tinea gura. Grupuri cosmopolite adunate in jurul unor picnice improvizate isi declarau iubirile efemere imortalizate in mii de lacate colorate. S-ar zice ca, odata cheia pe veci aruncata in tumultul apei, lacatul ar proteja iubirile atasate…
Undeva, nu foarte departe, cateva vapoarela trase la mal se pregateau cu zel de sambata sera. Isi asterneau mese improvizate delectandu-se in trecere cu bauturi inca pale asteptandu-si la rand clarul de luna promis de un timp probabil relativ aproximativ. Nostalgici capitani isi fumau cu nesat momentele trecute, ingandurat adanciti in planuri abia trasate.
In zare timpul se scurgea incet intinerind catedrale si clopotnite.
Buchinisti plictisiti priveau hoardele de gura casca cu nonsalanta. Ziua le-o fi fost buna si plina. Mirosea a verde crud si a altceva decat ieri. Se zvonea ca a venit primavara.
Abisuri 
Si nu era doar zvon…
Se pare ca nu , de data asta e pe bune.