Uneori franturile refuza sa se lege. Lipste liantul. Tremura in bataia vantului nonsalant de seara si te trateaza cu indiferenta strainului in simpla trecere pe langa tine. Doar un moment, si ala deja trecut. Urla degeaba si din ce in ce mai ragusit, cica ar vrea sa fie bagate in seama si corect afisate, imperecheate si decorticate, asezate inteligent in context. Dar urla doar la luna, à lehamite si a degeaba, cu ochii inchisi, batute de arsita noptii si complet ocolite de orice interes vadit. Li s-au oferit deja ocazii si le-au refuzat, a doua sansa nu mai exista.
Franturile astea sunt deja frante, obosite de atata lupta de-a „cine-i mai stupid castiga”, franturile astea sunt frante de oboseala, ametite de nervi, batatorite de asteptare. Franturile astea si-au pierdut interesul, credibilitatea abia de le mai supravietuieste si ea. Lupta pentru supravietuire e al naibii de grea, franturi ca ele sunt multe, unele abandonate, aruncate dupa o singura si unica folosire, mototolite. Altele inca in scutece, inca timide, inca unice.
Ma strecor in fiecare clipa printre sute de franturi abandonate, pe unele le patrund admirandu-le limpezimea si claritatea, pe altele le evit – miros prea urat pentru a le putea gusta. Pe langa cele mai multe doar trec, nu am timpul si forta necesara sa le cumpar liant.
Franturile astea s-au nascut degeaba. Mare pacat !
Abisuri 
Mie mi se pare că lumea întreagă e făcută din frânturi. Din cioburi. Dar, dacă ştii să răsuceşti ocheanul caleidoscopic exact cum se cuvine, obţii imagini de vis..
In general da, uneori insa e greu sa pui cap la cap toate cioburile . Multe pierderi degeaba.
Foarte frumos spus.
Iti multumesc ! Uneori mi se intampla sa fiu chiar in pana de franturi si atunci ma multumesc cu cioburi …
hmmm…
nu știu dacă s-au născut ele degeaba…frânturile…
uneori e nevoie să ciobești, să spargi și să reîntregești…
🙂
Este absolut clar ca totul depinde pe care dintre jumatati o privesti. Intr-o zi „buna” iti spui ca nu e totul pierdut, intr-una una mai putin buna, iti vine sa lasi totul balta. Sa nu mai cauti in van lipici si piese care sa se imbine nativ , sa nu mai rotesti bucatile sa se potriveasca , sa te pui doar intr-un colt si sa astepti sa treaca. Franturile mele se incheaga uneori mai greu, alteori automat, si de multe ori mai deloc. Nu am incercat niciodata sa le sparg pe toate , una cate una sau toate deodata, sa le maruntesc pana la starea de nisip si sa le reconstruiesc sperand sa iasa un intreg autonom. Multumesc de sfat, voi incerca !
povestesti, deci povesti-esti!
cred ca franturile despre care asa frumos zici, sunt vorba slujbei ortodoxe,
„Ale tale, dintru ale tale, tie’ti aducem de toate, şi pentru toate!”
franturi din viata noastra, a altora sau de ce nu, din alte vieti, ratacite in timpul prezent, pentru care nu avem liant. care sunt damnate fie sa ramana definitiv franturi, fie sa se lipeasca la alte intreguri. in viata noastra, a altora sau de ce nu, in alta viata. si fiindac tot m-a lovit azi asta cu slujba ortodoxa, un final coerent:
” tot ce e din iubire nu este pacat!” nici macar franturile care sunt din iubire…
Pai ce sa spun : franturi sa le ramana numele … daca altfel nu se poate . Daca liant nu se mai fabrica pe piata, ne adaptam, nu? Or veni si zile mai bune .