De fapt nu mi-am dat niciodata seama daca ceea ce mi se intampla se putea clasa drept hartuiala. Asta pentru ca nu m-a interesat niciodata sa-mi numesc intr-un fel intamplarile.
Pentru ca li se intampla si altora in jurul meu. Pentru ca facea parte din normalitatea acelei epoci. Se petrecea odata si trecea. Si apoi se mai intampla odata si iar trecea. Si asa mai departe. Am trecut de multe ori pe langa fapte concrete ascuzandu-mi de fapt rationalitatea in spatele rezistentei intrinseci la calomnii zdrobite sub zambete tampe si priviri lascive.
Mi s-a intamplat relativ des sa inaintez fara sa judec, fara sa ma judec, spunandu-mi ca orice zbucium are un sfarsit ramas pe undeva orfan si, ca daca si altii reusesc sa-l ignore si sa mearga mai departe, as putea incerca si eu aceasi tactica deja uzata. Am reusit astfel sa inaintez neorbita de privirile lascive si replicile deplasate si incercand sa gasesc in tot acel haos murdar cateva argumente in favoarea cauzei pentru a putea mai usor asimila efectul.
La un moment dat am inceput sa constientizez ca, de-a lungul timpului, starile de inconfort au fost nenumarate si ca tot nenumarate au fost si acele momente de jena mai mult pentru ceilalti decat pentru mine, acel chef monstru de a ma inchide singura eu doar cu mine intre 2 ochi si un moment de liniste.
Acel moment s-a petrecut nu de mult ascultandu-i din intamplare pe altii, pe alte meleaguri, acei altii extrem de revoltati si complet contra unui „sistem” obtuz capabil sa inchida ochii in fata unui anume tip de comportament.
In acel moment am realizat ca am fost hartuita. Dar ca refuzand explicatiile si para explicatiile logice ale momentului, am supravietuit.
De unde concluzia ca despicatul firelor in patru este bine de evitat in anumite conditii si anumite contexte.
Abisuri 