Oda rutinei

Zilele marsaluiesc in sir indian grupate in saptamani si anotimpuri, aliniate perfect intr-o simetrie batatoarela ochi. Cadente ritmate, apucaturi repetate aproape la nesfarsit, aceasi cale, aceleasi priviri parasite de substanta, aceleasi mirosuri acre, aceleasi culori lipsa la apel, aproape aceasi eu, zi dupa zi, aproape aceasi ceilalti.

Din cand in cand rutina ne joaca feste declarandu-se peste noapte „hors service”, decidandu-se intr-un mod complet neasteptat ca a venit timpul sa-si ia lumea in cap si sa intre in mentenanta. In cura de dezintoxicare de depresia care-i tot da tarcoale de ceva vreme.

Din cand in cand un eveniment remarcabil creaza haosul, ura ! suntem cu unul mai putin, cel deja lipsa s-a decis sa iasa din rand alegand vidul de sub sine la o ora de varf hlizandu-se satisfacut mai apoi  probabil de undeva de sus admirandu-ne nerabdarea de a ne recuceri rutina. Dar rutina face ca si cum n-am mai exista, ca si cum am fi disparut odata cu cel deja plecat, ca si cum timpul s-a oprit in loc pentru ceva mult mai mult de o clipa.

In lipsa rutinei ne inghesuim din ce in ce mai tare in haosul cu miros din ce in ce mai acru inghiontind la randul nostru spatii vitale neocupate inca de altii. In lipsa rutinei inchidem ochii si asteptam sa treaca. Haosul. Evitand atingerile imposibil de evitat, respirand respiratii imposibil de respirat, respiratiile celorlati deja aproape sufocati si totusi inca transpirati. In lipsa rutinei chemam disperati in gand amintiri nechemate de ceva vreme incarcand repopularea cu forta, cel putin temporar.

In lipsa rutinei chemam disperati rutina, jurandu-ne ca in final ne e mai bine cu ea.

In astfel de momente ne simtim lasi dar nu putem decat multumi cu ceea ce am reusit sa nu mai avem.