Iarba

Privesc de multe ori firul de iarbă, mulţimea de fire de iarbă de la intrare, cum deschid poarta pe dreapta. Uneori e verde crud, alteori mărăcinos. Dar întotdeauna este, adaptat la context, asortat cu intemperiile, tăcută existenţă în nuanţe consecutive. Privesc firul de iarbă şi îi admir perseverenţa, capacitatea de a există în pofida condiţiilor aspre, dorinţa de a există împotriva tuturor piedicilor. Admir sensibilitatea liniei şi elasticitatea plecăciunilor. Îmi spun de fiecare dată că ar trebui să profit din când în când de înţelepciunea firului de iarbă ….

Am început rigid, ostăşeşte, de la şase şi jumătate – fix sau puţin înainte dar niciodată după – se lua din chenzină – până la două jumate – niciodată înainte, ori fix ori peste dar „pestele” nu se pune, „pestele „ nu se punea niciodată nicăieri. O cafea preparată pe loc din borcanul adus de acasă „la fierbător”, o şubă groasă iarnă şi cu spor la muncă înainte. Nu mai mult de zece minute de sandwich pregătit de cu seară, pe la zece. Şi cam atât. În buclă de luni până vineri, vreo doi ani la rând. Un mic soldat cuminte şi aşezat la locul lui, urechi deschise la maximum, vise o droaie. Musai siesta de la patru la cinci şi apoi restul, acasă.

La un moment dat marea evadare, marele salt „dincolo”, undeva şi mai ales altcândva. Trezirea cu o oră puţin mai încolo, mai spre vest, conversaţii pregătite de cu seară, mentalităţi puse de-andoaselea, transcodificari necesare, timp de latenţă greşit interpretat, glume fără haz, priviri tâmpe – „de pe ce lume ai aterizat ?” – discuţii puerile, algoritmi, linii de cod, pauză de masă – catastrofica pauză de masă – discuţii în serpentine, cap şi coadă pierdute în zgomotul cantinei, privire tâmpe şi replici lipsa. Imposibile. Şi iar linii de cod, şedinţe, directive, ego-uri în plină destrămare, scufundare până peste cap în coduri şi bucle infinite, ore de cod şi bucle infinite, admiraţie profundă pentru logica momentului, perfecţiunea cercurilor spiralate, lipsa glumelor fără haz. Orele „optisprezece”, tren, „bus”. Orele nouăsprezece, în sfârşit glume cu haz şi muzică bună. Şi tot aşa preţ de doi-trei ani.

Apoi, pseudo- afirmarea, priviri tâmpe din ce în ce mai rare, pauze de masă din ce în ce mai agreabile, cafeaua de dimineaţă din ce în ce mai delicat amestecată şi cu încetinitorul băută. Din ce în ce mai multe ego-uri răzvrătite, ahtiate după crăci din ce în ce mai sus, şedinţe interminabile, decizii lipsă, directive în contradicţie, logică perfect lipsă. Un amalgam în spirală, fiecare trage de unde apucă şi se face că înţelege perfect şi chiar dacă nu-i exact aşa oricum nu contează, leafă pică în fiecare luna. Zile lungi, strategii de formă, în buclă, fac – refac, explic, zâmbesc de formă, prea timid, mă formez, joc teatru, reincerc, iese mai bine, îmi place să joc teatru, încep să joc teatru acasă, nu-i bine să joc teatru acasă, sunt privită ciudat, ceilalţi mă privesc tâmp, le explic de ce şi cum, refac buclă. Ambiţii moştenite de la ceilalţi, lipsă de logică, linii de cod externalizate, iluzii şi deziluzii, întâlniri interesante, ore prelungite în sâmbete şi duminici scurtate la minimul necesar. Şi lunea de la capt, moarte înceată dar sigură.

La un moment dat afirmarea, mintea la cap, cafeaua de dimineaţă inconturnabilă, ego-urile integrate în peisaj, batiste de rezervă în buzunarul de la blugi „în caz că”, replici fără masca, teatru perfect integrat. Vertical. Logică în continuare lipsă dar mijloace la îndemână, nu încă perfect stăpânite dar aproape, discuţii profunde în mare parte pe lângă dar ce contează, leafa să pice, logica „de fier” tot un buclă. Linii de cod tot externalizate dar oricum nu mai contează.

Aceleaşi bucle infinite, aceleaşi întrebări, acelaşi amalgam dar altă perspectiva, inutilitatea amalgamului ieşită în sfârşit la suprafaţă, uleioasă, uşor de ocolit. Relativizez şi-mi place la nebunie nebunia semenilor.

Sunt aproape un fir de iarbă …