La cafea

Ieri am mancat singura, post haosul se asezase relativ tarziu si ceilalti plecasera deja in grup spre cantina.

Ieri am mancat singura pe un colt de masa, intr-o intersectie de vanturi in formare ce adiau razlet.  Oamenii ma priveau grabiti, probabil le paream trista, probabil ca nici nu ma vedeau, eu imi vedeam pur si simplu de treaba, separand boabele de orez intr-un colt si alegand oscioarele firave in alt colt. Colturi rotunde dar tot un fel de colturi.

Ieri am mancat repede si apoi mi-am reluat rutina de acolo de unde o lasasem. Apoi am coborat la o cafea, coada era lunga la ora aia, se servea incet, lumea savura prea plinul. Locuri erau putine si alea prost plasate. In lipsa de altceva a trebuit sa asteptam. Intr-un final am luat locul incalzit de doua persoane tinere prinse intr-o conversatie probabil interesanta.

« Locurile isi spun istoria lor, pentru cine are urechi sa auda si ochi sa vada » mi s-a soptit discret la ureche, « probabil » am soptit eu la randul meu cerand detalii.

Mi s-a explicat ca tanara ce tocmai incalzise scaunul inaintea mea era o fire prea exuberanta pentru gustul unora, ca-si folosea cu varf si indesat atuurile naturale pentru scopuri diverse si variate.

“N-ai observat? ”

De fapt observasem de ceva vreme dar trecusem pe langa cu impertinenta celui deja obisnuit cu astfel de lucruri.

“ Fiecare se descurca cum  poate, vremurile sunt grele”.

“Si gasesti asta normal?”

Nu, nu gaseam asta normal dar « normalitatea » este dificil generalizabila.

Locurile se raceau in ritmul sorbiturilor, cafeaua curgea pe gat indulcita doar cu aspartam si eu imi aminteam zambind diversele remarci masculine auzite in decursul anilor, admirativele remarci masculine comentate cu juma’ de zambet , restul ascuns, la adresa unei blonde platin sau a unei roscate bine rotunjite, ambele imposibil de evitat.

Imi sorbeam cafeaua in soapta si-mi spuneam ca fiecare are partea lui de vina:  unii pentru ca incearca altii pentru ca accepta.