Inginerul calca fara sa masoare. Piatra era cubica, de-o culoare gri-banal si o consistenta solida. O dovedeau colturile, cu varf si indesat, doar putin slefuite pe la margine ce facusera pe rand fata vremurilor. Undeva, pe la mijloc, o cocoasa. Nu se vedea din prima, curba ii masca existenta ascunzand-o bine in varful pantei. Soferii ii stiau hic-ul si il anticipau intr-un avant in tromba undeva putin inainte de baza.
Inginerul pasea ingandurat, rememorandu-si ziua. Perfectiunea era un concept in definitiv banal, creat doar din dorinta omului de a avea un reper. Privand fara sa vada se simtea totusi viu, oameni pe margine il salutau fara sa se opreasca, semne amicale din maini sau doar fosnet semnificativ de sprancene il faceau sa se simta un pic din fiecare. Ii placeau oamenii, in general si asta i se citea cu usurinta printre ridurile involuntare. Considera experientele celorlalti surse de inspiratie pentru vise inca neconturate.
Undeva spre varful degetelor batatorite, o sacosa veche de rachita tragea de timp provocand ruperi de ritm si pauze din ce in ce mai dese. Cateva legaturi de ceapa verde, doi morcovi, o paine, un kilogram de prune “renglote” un kilogram de rosii “de la tarani” si trei carti. Nici mai mult, nici mai putin, atat cat ii trebuia sufletului sa se simta in forma.
Undeva pe stanga susura “Canalul”.
Acest articol face parte din seria „la capatul sforii” unde lucrurile nu-s niciodata batute in cuie si orice sugestie e binevenita pentru a continua povestea inceputa. Desigur, astept sugestii – raspunsurile la sondaj vor orienta urmarea.
Upate : In urma voturilor, continuarea aici.
citind titlul mi-am amintit că există un cântec popular, nu-s eu fan dar ciudat cum rămân în memorie frânturile acestea, care are un vers „adânc”: dealu-i deal şi valea-i vale. 😆
oare inginerul ştia de el?
Eu zic ca stia. Ca panta era profunda rau si valea nu chiar la o aruncatura de bat.