Dealul

Publicat pe iulie 25, 2013august 4, 2022 De abisurile

 

În tramvaiul numărul șapte mirosea a moarte. Cineva, nu se se știa cine, încurcase puțin sau poate o făcuse dinadins, sau poate că nu-și dăduse seama ce face, sau poate că nu, sau poate că da, cineva, nu se se știe cine, încurcase zilele și trăsese sforile amestecând vremurile cu șoaptele și visele cu săptămanile și lunile cu speranțele și clipele cu uitarea și scaunele de plastic roșu incepuseră pe rând să se topească de atâta amalgam picat ca din cer peste oameni și sfori.

Din toate părtile, în tramvaiul numărul, șapte mirosea a moarte și ieșea un fum negru-gri amestecat ciudat cu gânduri și șoapte. Fix în mijloc, eu. Mă țineam, să nu cad, de o bară de plastic, lipicioasă. Cineva își lăsase amprenta și coborâse la stația din centru, de lângă piață. Mie mi se prinsese dimineața aceea de păr cu dinți de iarnă. Si totuși era atât de vară … Plecaseră aprope toți în vacanță lăsand toate jaluzelele trase. Se molipsiseră pe rând și florile și fluturii deveniseră păsări și oamenii nicăieri.  Continuam să amestec visând (la) rece și numărăm stațiile. Am coborât din curiozitate în stația din fața teatrului și am privit, de jur-împrejur. Unele lucruri nu se schimbau niciodată. Scara rulantă de la magazinul „Universal”, hala veche devenită nouă, devenită din nou veche, trecerile de pietoni deplasate la stânga și apoi doar încă puțin la dreapta …

“Vechii” continuau să traverseze pe langă. Le intrase în sânge vechea cărare și traversau mânați de instinct. Înstinctul nu îi înșela decât foarte rar. Atunci, în rarele momente, își spuneau în gând că omul din eșec învață și continuau să spere că data viitoare le va fi mai bine. Apoi își continuau plimbarea pe strada principală a orașului. Era o stradă pavată cu pietre cubice și mușcate roșii, pe mijloc. Printre mușcate “vechii” se salutau din priviri, se căutau printre amintiri imortalizând momentul, amestecându-se acolo, în vechea piață, cu tot restul.

Inginerul pășea îngândurat, rememorându-și ziua. Perfecțiunea era un concept în definitiv banal, creat doar din dorința omului de a avea un reper. Privind fără să vadă, simțind fără să miroasă, auzind fără să înțeleagă. În pofida aparențelor, inginerul se simțea viu. Oameni, pe marginea străzii principale, îl salutau fără să se oprească. Doar niște semne amicale din mâini sau doar un foșnet semnificativ de sprâncene îl făceau pe inginer să se simtă un pic din fiecare. Îi plăceau oamenii și asta i se citea cu ușurință printre riduri. Experiențele celorlalți îi erau surse de inspirație pentru vise încă neconturate.

Undeva spre vârful degetelor bătătorite, o sacoșă veche de răchită trăgea de timp provocând ruperi de ritm și pauze din ce în ce mai dese. Câteva legături de ceapă verde, doi morcovi, o pâine, un kilogram de prune “renglote”, un kilogram de roșii “de la țărani” și trei cărți. Nici mai mult, nici mai puțin, atât cât îi trebuia sufletului să se simtă în formă.

Undeva, pe stânga, susura “Canalul” și, prin fața teatrului vechi, doi bătrâni își aminteau ronțăind semințe adunate de prin buzunare descusute. Pe acolo trecea odată tramvaiul numărul șapte și lumea parcă înnebunise de când primăria decisese să restructureze traficul din centrul vechi. Ascultându-i, mă simţeam veche, veche de tot si continuam să bătătoresc piatra cubică în ritmul meu. Dansam fără să ştiu dansul pietrelor, eu şi bătrânii cocoşaţi. Îi priveam şi întineream puţin, doar puţin, apoi zâmbeam.

Într-un final ajungeam acasă, dădeam drumul la muzică şi ascultam. Apoi îmi căutăm foştii colegi de liceu pe Facebook şi oftam când, într-un sfârsit, îi găseam. Unele lucruri nu se schimbau niciodată! Doar sezonul roșiilor cu gust rămânea, mereu și infinit, la fel de căutat.