Indaratul sforii, incercati aici.

Undeva, dincolo de o perdea fină de Paşcani cumpărată acum vreo zece ani buni pe sub mâna de la “Universal”, vecina privea nostalgică strada aproape pustie. Venise vara şi praful se ridicase de tot dezgolind crăpăturile şi afişându-le isolenţa dictată doar de libertatea actului cu forţa la un soare mult prea puternic pentru un început de iulie. De când cu apometrele astea pământul se înţelenea văzând cu ochii şi nimănui nu mai pasă dincolo de propriul buzunar. Pensiile când erau, erau mici, toate se scumpeau văzând cu ochii, până şi ţăranii ţineau la preţ cu dintîi, nu mă cedau uşor că pe vremuri „e muncă multă maică şi toate costă”.

Dar vecina ştia să-i ia cu binişorul considerând “arta gâdilatului în podul palmei” drept semn incontestabil de înţelepciune inclasabilă în rândul celor dobândite în şcoli de nivel înalt. Începea prin a-şi fixă “limita de sus” printr-un prin tur “de recunoaştere” prin piaţă, la “Universal”, apoi se arăta interesată de câte vreo căpşună mai de doamne-ajută şi întreba aşa, că într-o doară “cu cât dai kilu’ taică?” Preţul îl ştia din start drept incompatibil cu statutul dar îi făcea o plăcere nebună să-şi testeze arta de negustoreasă tipică genului în care se ştia clasată – n-ai ce să-i faci, gura omului vorbeşte multe şi nevrute.

Apoi mai întâlnea pe unul şi pe altul în drum spre “centru” şi se puneau cu toţii la taclele fix în drum. Aşa măcar lumea era nevoită să-i remarce şi chiar să le arunce din când în când câte o privire amară şi o vorba acră suierata molcom printre dinţi. Vecina avea multe principii şi unul dintre ele îi spunea clar să iasă din rând de câte ori avea ocazia, că doar mediocrii aşteaptă cuminţi să le vină rândul. Pe baza unui astfel de principiu nu reuşea şi pace să nu se întrebe, retoric bineînţeles, cum rezistase atâta amar de vreme doar aşteptând să-i vină şi ei rândul că într-un final să se blazeze de tot devenind una cu tendinţa generală, aceea de a consideră pesimismul drept un simplu punct de vedere diferit de percepere a optimismului, acela puţin mai cinic decât media.

Aproape de prânz ajungea şi în staţie unde, bucurându-se de statutul de pensionar cu toate actele în regulă – treizeci de ani la Regia Electrică îşi meritau cu vârf şi îndesat biletul la juma’ de preţ – se urcă în autobuzul numarul patru şi, dacă simţea nevoia se gârbovea toată, şchiopătând de piciorul drept, beteagă nevoie mare. Întotdeauna se găsea cineva mai amabil decât media să-i cedeze un loc “la geam, cu faţa” că altfel nu se putea “sufăr şi cu inima, mamaie, dacă nu privesc în sensul mersului, ameţesc”.

Cobora la „Dacia”, fix la piaţa. Mulţumind cu dragoste tânărului săritor ce-i întindea mai întotdeauna o mâna stânga într-o atingere “un pic cam moale pentru un tânăr atât de deosebit, rar mai întâlneşti un copil că el în zilele noastre” şi-i cobora căruciorul în carouri cu mâna dreapta, aştepta puţin – “efort mare, scări abrupte” – şi, cum vedea autobuzul plecat în trombă din staţie, îşi reviziua complet atitudinea, recapatandu-şi prestanţa încă vizbila a femeii trecute de prima tinereţe şi totuşi încă “bine”.

Traversa bulevardul Gării mai mult uitându-se la alţii şi criticând în gând ţinute şi comportamente de tot felul – un alt principiu de baza o învăţase să ia aminte şi la ceilalţi căci în definitiv educaţia nu-i niciodată bătută în cuie şi omul cât trăieşte învaţă. Îşi considera în general critică drept pozitivă chit că avea uneori ceva probleme în a descifra senzaţia de bine îndărătul actelor declanşate oamenilor din jur.

Intră apoi în piaţă şi se pierdea în ale ei, reuşind întotdeauna să-şi uimească vecinii într-un fel sau altul, decizii de ultim moment, o neînsemnată “afacere” încheiată după patru şi zece ….

Deodată, pe la mijlocul frazei şi la capătul dealului apărea inginerul agale, bătut de soare şi vizibil transpirat. Vecina tresărea ieşind din ale şi suflând delicat în cafeluţă abia trasă de pe foc îşi spunea : „Ia uite şi la asta ce-şi mai plimbă sacoşă plină ochi, îşi permite, nu tu familie, nu tu probleme, şcolit până-n măduva oaselor şi crescut în puf de gaşcă, ce ştie e cum e să n-ai”

Undeva după o uşa se auzea zumzetul maşinii de spălat iar în faţă „Căminul” îşi traía în continuare epoca deja trecută.

Acest articol face parte din seria “la capatul sforii” unde lucrurile nu-s niciodata batute in cuie si orice sugestie e binevenita pentru a continua povestea inceputa. Desigur, astept sugestii – raspunsurile la sondaj vor orienta urmarea.

Upate : In urma voturilor, continuarea aici.

Pentru producerea lui s-a facut buna folosinta de duzina lui Psi.