Batiste albe de hartie


De-ar fi fost sa ma iau dupa semne as fi ales patura. N-am putut insa sa ma iau dupa semne, am inghitit la repezeala un paracetamol si mi-am dizolvat intr-un pahar de coniac un praf galbui pe care l-am dat pe gat fara sa-l simt. De jur imprejur lumea parea sa se clatine ciudat. Am inchis ochii si am asteptat sa treaca, dardaind. N-a trecut.

Peronul era plin ochi si oameni grabiti foloseau o groaza de batiste albe de hartie. Unii tuseau sec, altii tuseau gras. M-am lasat impinsa de multime si mi-am gasit un sprijin intr-o margine de culoar. Lumea continua sa se clatine ciudat, am dat vina pe sine si am asteptat sa treaca. La un moment dat cineva si-a scos acordeonul si a inceput sa cante . Am vrut sa ma fac ca ploua dar sunetul, fix langa urechea stanga, ma gadila mult prea tare. N-am putut. Mi-am spus ca-n maxim doua statii trece si m-am adaptat la situatie. In doua statii a coborat si linistea mi s-a parut deodata goala. Am inceput sa  regret acordeonul.

La prima am coborat, sufland puternic intr-o batista de hartie alba, putin sifonata, tusind sec. Peronul era plin si panourile nu anuntau nimic bun. M-am asezat cuminte langa un zid si am inchis ochii balanganindu-ma discret odata cu lumea. Primul tren l-am lasat sa treaca, plin ochi. Incompatibilitatea urmatorului m-a lasat acolo unde m-a gasit, intre un cos de gunoi si un aparat automat de distribuit bauturi de toate soiurile.

In al treilea tren m-am urcat impinsa de la spate pe un culoar ingust insetat de batiste albe de hartie purtate in buzunare groase de oameni tristi cu ochii aproape inchisi. Am inchis la randul meu ochii si am inceput sa numar. Statiile. Piciorul stang mi l-am simtit deodata lipit de linoleum-ul albastru, speriata am deschis ochiul stang si am privit in jos la restul guma de mestecat latit  cat ii era diametrul de mare. Mi-am tras piciorul putin spre dreapta si am revenit la ale mele. Lumea se clatina in continuare si, negasind un motiv valabil, am incercat sa ascult ce mai zvoneste lumea. N-am aflat nimic, langa mine un om in floarea varstei si-a scos chitara si a inceput sa cante. Duios. Sprijinita de manerul rece al scaunului de plastic mi-am spus ca-n doua-trece statii va trece, am inchis ochii, am continuat sa ma clatin odata cu lumea, la prima o tanara cu casti in urechi si cu o tona de batiste albe indesate inttr-un buzunar gros s-a ridicat impingandu-ma. I-am luat locul si am ascultat vreo sase cantece duioase. Era ciudat dar era ciudat de bine. Am coborat impinsa de la spate, intr-o stare de bine neasteptat dar binevenit.

Cand s-au inchis usile, omul cu chitara trecuse la al saptelea catec. Duios.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s