Intre două trepte


Şi urcam, numărând până la 16. Şi număram gâfâind, pierzându-mă între două spaţii. Abia de urcam, peretele gol şi plin de găuri înghiţea lumina acră şi rece a neonului. Gâfâiam împleticindu-mă dizgraţios între două trepte prea înalte, peretele gol mă înghiţea încet, cu suflu cu tot, undeva cineva lăsase o uşă deschisă, se auzeau clinchete de pahare, o maşină de spălat mormăia înfundat, ajungeam la zero şi o luam de la capăt până la 16, peretele alb devenea gri şi griul estompa puţin găurile.


Urcam ignorând peretele, astupând găurile cu amintiri, colorând grîul cu verde, gâfâiam pierzându-mă între două picături minuscule scurse din greşeală pe o lespede brută, ciment necizelat, simţeam culoare, cântam culoare, între două strofe pictam puncte fine pe peretele-spaţiu, spaţiu stors de găuri, urcam gâfâind cu ochii închişi, “Maestre ia toate găurile astea şi umple-le cu ce vrei tu, amestecă peretele cu câte trepte vrei şi fă să iasă o alură acceptabilă, aruncă câţiva stropi, aruncă un detaliu, acel detaliu de amplă semnificaţie, detaliul care răstoarnă, detaliul care să scoată din anonimat şi scara şi peretele, detaliul care să închidă gura găurilor şi treptelor brute şi cimentului necizelat”.
“Maestre mai trasează o formă, indiferent, la alegere, o formă din linii şi puncte, verde la capete, restul nu contează, dă viaţă peretelui gri, înghite spaţiile cu puncte verzi, aprinde veioză cu picior Maestre, să te văd mai bine, nu, nu mai gâfâi, ai simtit cum totul s-a schimbat de când ai lăsat secundele de capul lor ? – lăsate de capul lor secundele s-au strâns toate în jurul orei şapte la taifas, lasă ceasul să-şi slobode secundele Maestre, aruncă un covor roşu peste treptele astea brute Maestre şi hai la un ceai Maestre ! “
“Încă 16 trepte după încă 16 trepte, să caut cheia Maestre că tare m-au mai obosit treptele astea şi peretele şi găurile şi treptele, era să mă pierd între două etaje Maestre, noroc cu eşarfa cu păsări cântătoare că am ajuns să-mi caut cheia şi să-ţi pot mulţumi în numele treptelor, în numele griului devenit verde, în numele fostelor găuri, în numele muzicii ambiante şi nu în ultimul rând, în numele scării.“
Cu atâtea mici şi semnificative detalii scara a devenit o scară celebră, de când am luat ceaiul împreună Maestre – mai ţii minte Maestre ai ales o infuzie de portocale – de când am luat ceaiul împreună scara a devenit celebră, de atunci chiar nimeni nu mai ia liftul, chit că se mai aud din când în când ceva gâfâieli între două trepte dar ce poate fi mai minunat decât un gâfâit la marginea unei opere de artă?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s