Tratament impotiva cinismului

La inceput fusese o dara. Doar o dara urmata de un fel de mireasma. Apoi un vanticel usurel si cateva fire involburate. Fire un pic sub media firelor “obisnuite” , firele astea erau prea fine, mult prea fine pentru vantuletul starnit din cine stie ce colt de dara. La un moment dat am auzit un “cioc-cioc”, mi s-a parut la inceput ca nu auzisem bine, am mai ascultat putin, iarasi “cioc-cioc”, incercand sa simt in continuare vanticelul usurel si sa adulmec mireasma inca fina am indraznit un sfios “da, spuneti va rog?“. Dincolo de usa alba de termopan o voca calda m-a intrebat “primiti cu primavara?” Pe moment n-am stiut ce sa spun, mi-am intrebat firele, ele s-au dat sfioase si s-au incalcit una in spatele celeilalte pana au format un smoc de o definitie greu de definit. Apoi mi-am zis ca mai rau nu poate fi si am raspuns, cald la randul meu “primim”. In definitiv aveam nevoie de ea, de primavara, ma simteam acra, cinismul imi invadase celulele de vreo luna de zile, nu mai stiam cum sa scap de el, incercasem sa-l tratez cu otet, cu bicarbonat diluat in apa, cu galbenus de ou batut la furculita. Cinismul se tinea insa tare pe pozitie, zilele scurte, noptile lungi il alimentau in depresii succesive sustinute de cate o remarca-doua bine plasate, fix inainte de a deschide ochii cu ochi zgaiti pe “ora sase si jumatate e timpul sa te scoli, sa te speli, sa-ti bei cafeaua, sa te amesteci printre oameni, sa treci printre oameni, sa mergi cu oamenii, in acelasi sens, in sens invers, sa ajungi, sa-ti scoti caciula, sa-ti simti firele fine, mult prea fine, sa-ti scoti pieptenul in fata oglinzii, sa simti firele prin dintii pieptenului in fata oglinzii, sa te sperii de fire, sa strangi firele de pe pieptene si sa le arunci la cos, sa te simti un pic mai trista, un pic mai goala, parasita de demnitatea firelor, imbracata doar in aerul greu, imbacsit de iarna lunga si gri, sa-ti promiti de fiecare data ca vei face ceva pentru regenerare, sa o iei de fiecare data de la inceput, in fiecare dimineata acelasi ritual, acelasi cinism hibernal alimentat de tristetea griului inconjurator, de sensul unic al griului inconjurator, sa privesti sub caciula groasa si grea dezintegrarea firelor, oamenii dezintegrati sa te priveasca la randul lor tristi, ingandurati, scufundati in iarna pana la brau, sa constati de fiecare data o duzina de fire mai putin, un smoc in plus in cos, un ghemotoc in minus, sa-ti promiti, in virtutea unui farmec mostenit din mosi-stramosi, sa-ti promiti ca poti invinge cinismul prin convingerea ca se poate si altfel, mai bine, mai cu sens, mai de calitate, ca orice iarna trece, se duce, uitata de lume pana la urmatoarea iarna, sa-ti promiti de fiecare data sa nu mai faci, sa nu mai lasi firele fine sa cada degeaba, sa crezi ca lucrurie se pot schimba in bine in toiul unei ierni lungi si gri”.

De o luna incoace constatasem insa cu tristete ca lucrurile se pot schimba in rau, ca ideile erau din ce in ce mai des dezbracate de stil si stilul dezbacat de sens… Incepeam sa cred din ce in ce mai mult ca totul e doar o lupta cu morile de vant, curent de aer suflat cu putere pe un crestet in dezgolire programata, o caciula groasa infundata peste ganduri si fire, “acum e iarna, trebuie sa intelegeti si iarna are drepturile ei”.

De o luna incoace constatatasem cu tristete ca firele mor fara drept la replica, calcate in picioare de oameni grabiti, aruncate pe margine de bocanci cu zimti grosi, ca firele odata moarte, poroase, casante, firele odata disparute, firele lasa goluri dureroase, radacini atrofiate, cresteri inhibate. De o luna incoace tot asteptam sa vina, dara aceea ca un fel de mireasma, vanticelul acela cald, ciocanitul discret in usa “eradicam cinismul, rezultate garantate“, de o luna de zile asteptam primavara in kit, un kit de tratament pentru regenerarea valorilor, regenerarea noastra, de o luna incoace asteptam semnele cu actiune sinergica pentru eliminarea cauzelor, raul smuls din radacina, seva lasata libera, fluida, tratamentul miracol anti-cadere…

Ma priveam primind primavara cu caciula in mana, cu firele razlete in bataia vanticelului caldut si chipul radios, ma priveam ingropand cinismul departe, “am devenit draguta, simpla si accesibila, m-am debarasat de toate utopiile, firele-mi cresc acum suple, regenerate, matabolism imbunatatit”, ma priveam dincolo de usa de termopan alb increzatoare, visatoare „primavara va schimba viata firelor in bine, trasandu-le o directie, crescandu-le viguroase, sanatoase, fire cu valoare sigure si verticalitate asumata, radacini adanci si seva tanara”.

Ma priveam si imi parea bine.