Linii invizibile


Uneori vreau prea mult şi asta e prea puţin. Uneori-ul lasă prea mult spaţiu liber, spaţiul atrage pauzele şi pauzele atrag tăcerea. Mi se întâmplă să simt că vreau prea mult, mai mult decât îmi simt cuvintele capabile, mai mult decât limitele auto – fixate, mai mult decât puterile calibrate limitelor. Mi se întâmplă şi atunci trag de limite până le simt ruperea, foşnetul cunoscut al desprinderii de etaloanele celorlalţi… Ruperea ca semn, semnul ca senzaţie, senzaţia simbol trasat din dâre, voinţă încătuşată de dâre şi melci.

Da, cunosc senzaţia năpădirii de melci, de dârele lor unsuroase, traiectorii cleioase pe ziduri gălbui. Da, cunosc senzaţia, senzaţia melcilor aliniaţi în spatele unei linii invizibile, melci nevinovaţi gata de orice, atâta vreme cât linie există, cunosc senzaţia concursurilor de melci şi „melcul meu alege mai întotdeauana diagonalele”, şi „pune-l la loc şi vezi-ţi de dâră”, cunosc senzaţia tocăniţei imaginate, „cine ratează startul serveşte melcii în porţii mici dar concentrate”, cunosc senzaţia dealului şi a odată nucilor şi a odată ierbii, acum ţărână, da, cunosc senzaţia melcului, am crescut printre ei, odată cu ei, nu departe de „Cariera de pe Dealul Melcilor”.

Linia invizibilă a melcilor, jocul de-a linia invizibilă, eşecul diagonalelor, imposibilitatea liniei de sosire, dâra lăsată în urmă, melcii şi dârele lor, melcii şi incapacitatea noastră de a le recunoaşte caacitatea de a trasa dâre, semne drept trecere, linii vizibile, melcii şi limitele impuse de alţii, şi jocurile impuse de alţii, şi regulile impuse de alţii, melcii şi ploile lor, anotimpuri intregi de ploi şi melci, melci cât cuprinde dealul si zidul, zidul cât un galben măturat de vremuri.

Da, cunosc spaţiul din jurul melcilor, toamna aceea repetată la infinit ca o ploaie depăşită de picuri, da, cunosc senzaţia lăsată de dâra melcilor, melancolia dârelor întru depăşirea limitelor, limitele dincolo de linia invizibilă, cunsoc senzaţia de a vrea prea mult pentru că doar senzaţia e prea puţin. Melcii nu ştiu dacă vor, melcii îşi văd de dâre, linia e doar urmă nu ţel, probabil nu ţel, cine să înţeleagă melcii? Aş vrea să înţeleg melcii …Le cunosc doar forma şi darelele şi petele. Un melc e mult mai mult, un melc e o viaţă cărată-n spinare.

Sau cel puţin aşa lasă ei de înţeles.

Multumesc Adrianei pentru inspiratie.

Anunțuri

3 gânduri despre „Linii invizibile

  1. Spui ca „uneori-ul” lasa prea mult spatiu…Daca spatiul acela este umplut cu „tacere”, nu-ti poti dori mai mult…Acea tacere este VIE…este viul fiintei noastre launtrice. Sunt mai importante spatile dintre linii, puncte, virgule sau orice altceva…decat altceva-urile acelea…
    Linia invizibila este…prejudecata, iar regulile…formalisme, ca si „moralitatea” clamata…
    Melcii nu-si duc „crucea” in spinare, ei isi duc „rostul”, sansa de a fi…

      1. Nu poti fii decat ceea ce esti, adica…putin din toate. Asta este marele privilegiu al OMULUI. A trecut prin toate si nu s-a oprit nicaieri…tot urca. tot cotrobaie in infinitul si etenul necunoscut. Cine s-a oprit pe drum…a ramas melc, broasca pom, mineral, cristal…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s