Casablanca


Era un avion plin cu oameni deşi aşezaţi câte şase pe rând. Oamenii deşi îşi ţineau genunchii cu degetele şi-şi numărau degetele cu limba lipită de cerul gurii. În avionul plin cu oameni deşi stewarzii vorbeau mai întâi şi mai întâi limbi străine care se terminau mereu cu aceaşi frază. Imposibil de pronunţat. Eu mă înghesuiam printre oamenii deşi în avionul plin ascultând cu sufletul la gură traducerea. Aripa din stânga n-avea nevoie de traducere, ea ştia practic toate limbile Pământului.

Eu n-aş fi trebuit să fiu decât vreo juma’ de oră după dar nu ştiu cum s-a făcut să trebuiască să fiu fix acolo unde n-ar f trebuit să fiu. Acolo, în avionul plin cu oameni deşi. Fusesem extrem de punctuală, atât de punctuală că practic nici n-a trebuit să mă trezec. Nu mă culcasem. La cinci şi un pic mi s-a anunat că din motive neştiute de nimeni zborul „meu” a fost anulat, m-am trezit de-a binelea chit că nu mă culcasem deloc, am întrebat ce şi cum, nu mi s-a răspuns decât că „par default ai un zbor la doişpe’ fix „, am zis că-i prea târziu şi atunci un tip cu ochelari fini şi zâmbet gros mi-a spus să-l iau pe ăla de trece prin Tanger. Zborul plin cu oameni deşi. L-am luat că ce era să fac ?

La Tanger pista era perpendiculară pe ţărm şi avionul la fel. Se vedeau valurile, se vedeau pietrele, se vedeau atâtea de mă întrebăm chiar dacă n-am aterizat deja. De fapt nu aterizasem, asta s-a petrecut vreo cinci minute după, un impact imposibil de trecut cu vederea. Am privit aripa din dreapta, mi-am numărat degetele, am privit vecina de stânga, am aşteptat să ne rupem în două dar pilotul a început să vorbească mai întâi şi mai întâi aceleaşi limbi străine care se terminau mereu cu aceaşi frază imposibil de reprodus dar care am dedus că înseamnă totuşi ceva. Important.
Cinci ore mai târziu, mă mutam dintr-un taxi în altul prin praful din Casablanca cu certa senzaţie că mă pierdusem undeva pe drum.

O zi mai încolo căutam un restaurant numit „Dauphin” pe care-l găseam în cele din urmă  fix perpendicular pe direcţia indicată iniţial şi unde savuram un peste prăjit în sare cu curăţat de oase. Mă privea fix în ochi o pisică şi eu privind-o la rândul meu, mă intrebam  „capu’ sau coada?” În final ii dadeam doar puţin din mijloc, ea se lingea pe bot şi mai cerea, eu nu-i mai dădeam că eram deja dusă.

Apoi imi luam o bere şi mă puneam pe depănat amintiri. La Paris era greva şi şansele de „va trebui să fiu fix colo unde n-ar fi trebuit să fiu” erau practic aceleaşi.

9 gânduri despre &8222;Casablanca&8221;

  1. am putea inventa o Casablanca pe undeva prin jurul orașului unde stăm noi, să mergem acolo și să ne bucurăm ca și când am fost în adevăratul oraș?🙂
    măcar că avem pisici…

    1. 😉 totul e posibil. Atata vreme cat exista ori motivatia ori non-motivatia, hazardul si simetria hazardului … De fapt „orasul” nu e mare lucru, numele ii da „farmecul”. Este : murdar, plin de praf , are trafic intens. Dar … e romantic datorita (re)numelui, oamenii sunt amabili, iti zambesc chit ca tu nu indraznesti „sa nu inteleaga mai stiu eu ce” , etc, etc. Mancarea este bestiala… aproape ca cea din Romania-)

  2. Uneori visez la un Pamant fara oameni, lasat asa…de capul sau. Un Pamant in care nu va fi nimeni care sa zica ce este frumos si urat, ce este bine si rau, ce este departe, aproape, sus sau jos…Si visul se deapana , se tot duce si TOTUSI este plin de nostalgie, chiar fara noi oamenii care sa masuram, sa clasificam, sa actionam, sa inbunatatim, sa…sa…sa…
    Dar…si in acest caz exista totusi un TOTUSI care-si imagineaza toate acestea…

  3. Fara oameni …inseamna si fara mine…Adica fara cei care decretam ce este bine, frumos, urat, mare ,mic…s.a.m.d, asa…poate din plictiseala, sau de a cauta nod in papura…
    O lume frumoasa, perfecta,este sau nu astfel doar prin interventia noastra. Nenorocirea intervine atunci cand INTERVENIM NOI…s-o facem dupa chipul si asemanarea noastra… Doza CORECTA de sare si piper inca nu am gasit-o…

    1. Pai lumea e parte din noi. Undeva la intersectia asemuirilor. Sau reuniunea lor. Daca n-am incerca sa ne-o asemuim imaginii fictive n-ar avea sens. Sau farmec. Sau nici una si nici alta. Azi am vazut o usa de toaleta cu semnul „interzis barbatilor”. Prima data m-am blocat caci eu cautam afirmatia, nu negatia. apoi am ras si am zis „de ce nu?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s