Îmi simţeam urechile cusute cu aţă albă. Strâns. Lipite de perciuni, irosite îndărătul plasticului nu tocmai ieftin, îmi simţeam urechile neîntamplându-se aproape deloc, iscodind doar firele prin spatelor lentilelor de contact urechile cusute cu aţă albă mureau un pic între fiecare fir, trăgând fără să vrea de aţă cu to cu urechi. Aţa rezista situaţiei, păcănind, urechile nu. Era o zi perfectă de privit urechi cusute cu aţă albă, situaţiile dădeau buluc printre stropii rece de ploaie “ce vara o mai fi şi asta” urlau cât le ţineau timpanele situaţiile şi apoi aşteptau sa şadă. Ploaia.

Ziua se scurgea aproape surdă ca şi cum n-ar fi fost să fie. Îi cădeau secundele hodoronc tronc, urechile, neintamplate aproape deloc se făceau că plouă şi chiar ploua. Din când în când un păcănit fin de aţă ruptă în patru zguduia ziua cu urechi cu tot dar asta se întâmplă rar şi nu deranja pe nimeni. Din contră.

Era atâta savoare în spatele unei zile ca asta că nu-mi doream decât liniştea cu vacanţă cu tot.