Lumea asta e atât de sus
Şi atât de departe
Încât uneori mă pierd
Undeva la mijloc …
Îţi aduci aminte?
Eram agăţaţi cu un cârlig
De capătul cel mai de sus
Şi încercam fără să ştim
Să ne dăm de capăt
Tot încercând fără să vrem
(De la înălţimea aceea
Lucrurile păreau simple
Şi mici
Şi noi confundam starea lucrurilor
Cu mărimea lucrurilor)
Generalizam fără măsură
Oamenii
Faptele
Lucrurile
Capetele
Nu existau măsuri acolo sus
Nu existau decât posibilităţi
Fără măsură
Lumea asta e atât de sus
Şi atât de departe
Încât există pierderi
Neplanificate
Tu te-ai pierdut de mine
Fără să ştiu când
Fără să ştiu de ce
(Am o vagă bănuiala
Dar nu mai îndrăznesc nimic
Nici măcar cuvântul)
Iar eu …
Eu am rămas agăţată de posibilităţi
Cu cârlig cu tot.
Abisuri 
Infinită… lumea asta… iar noi încurcați și pierduți, agățați, îndrăznind uneori… timid de tot… cuvântul.
Da, încurcaţi în spaţiul notstru strâmt, limitaţi de prejudecăţi şi proiecţii care mai de care mai trăznite … Cât despre cuvânt … uneori timid, alteori mai puţin timid… cum dicteaza starea…
🙂
Frumoasa trecere pe verticala intr-o lume care in realitate nu are forma, dimensiune si sus jos, decat acolo la mijloc unde te-ai reperat. O lume fara capat de care te-ai agatat cu un carlig ca sa ajungi sus unde pierzand gravitatia, sus si jos nu mai au rost. Ca apoi sa te pierzi in banuieli vagi asteptand sa fii preluata din hazard de un alt sistem gravitational.
Cam aşa ceva. O lume în care te pierzi şi apoi te regăseşti. Mai sus, mai puternic, mai tare. Mai jos, mai slab, mai pierdut.
Uneori mă pierd şi eu… ca mai toată lumea.
Deci nu-s nici macar exceptie 😉
Acum depinde…