Mi-s atât de dragi anii aceia încât îmi vine să mă întorc acolo şi să rămân piatră. Să mă ţin cu dintii de toate vremurile acelea fără mai nimic de pus pe masă. Cu atâtea de pus la suflet. Să retrăiesc în buclă toate senzaţiile acelea rotunde. Să visez, să visez cai verzi pe pereţi roz. Să plâng când greşesc culoarea şi să o iau de capăt. Altă culoare, altă eroare. Să-mi muşc sentimentele până la unghie şi apoi să las sângele să facă baltă, să se vadă că sufăr. Să mă scufund şi să rămân acolo, între toate personajele epocii, acei „ca şi mine” în căutarea lor, în fuga lor după ei. Mi-s atât de dragi anii aceia încât m-aş fac timp şi m-aş da înapoi. Un sfert de veac cât o viaţă de om. Aş face la fel, mi-aş repeta erorile în buclă şi bucla aş perpetua-o la infinit şi apoi aş învăţa din infinitul buclei.
Aş avea multe de învăţat din infinitul buclei …
Mi-s atât de dragi anii aceia încât aş întineri puţin, puţin de tot. Să mai fiu un pic, numai un pic.
Abisuri 
… că bbine zici…! 🙂