Mi-s fără pic. Au intrat în sac şi şi-au tras sfoară. Una galbenă, tare de tot. Şi tot aştept să pice şi aştept degeaba. Mai c-am deprimat de atâta aşteptare. Am fugit. Am hălăiduit. Am vizionat. Am ascultat. Am devenit una cu canapeaua. Una cu televizorul. Nu e bine să devii una. Ştiu şi continui să devin. Ignor şi mă prefac.
M-am prefăcut că dorm – la dracu’ cu ţânţarii tomnatici. Când nu e să vină , nu e să vină. Parcă n-aş mai avea nimic interesant de spus. S-au spus toatele şi altele-mi e lene să inventez. Mi-ar trebui un far. Un ţărm. Nişte pietre. D-aia. Parcă d-aia. Totul are o explicaţie. A mea există şi-i cam încâlcită.
Poate ? Să mai vedem.
Abisuri 
Îmi vine să râd. Oare de ce suntem de așa de multe ori fix pe aceeași felie de portocală. Una. Nu alta. Zi frumoasă! A mea e mai frumoasă datorită gândurilor tale.
Tele(m)patia … Între galben şi nada a naibii concentraţie de de toate, nu? E bine că măcar una a reuşit. Eu încă mă scald. Cu canapea cu tot.
Hai că-i de sezon. Scaldă-te cât e august. 😀
Pe aici e (deja) toamna…
Deja? Prea se grăbește. 😦
În Amazonia este o regiune întinsă care se numește Tierra de Nada. Primilor exploratori care au trecut pe acolo nu li s-a întâmplat nimic demn de menționat.
De unde si… numele 😉