Jocul de-a fluturii


Mă împiedecasem de fluturi la fiecare pas. Mă dureau şi paşii şi momentele acelea lungi şi negre dintre.

Mă trezisem la şapte şi-mi făcusem o cafea neagră. Privisem apoi grădina şi vrabiille zgribulite de pe sârmă. Zgribuleam şi eu odată cu ele pe un fotoliul maro. Moale. Mă învârteam odată cu vrăbiile şi aşteptam efectul cafelei. Nu venea.

De frig intrasem în casă şi-mi făcusem un rucsac mic şi aproape negru. Plecasem repede, să nu mă răzgândesc şi te întâlnisem precum stabilisem. Îţi căutasem privirea şi nu ţi-o găsisem. Nu eram eu, era doar vrabia. Nu-ţi sărisem de gât, din cauza frigului ratasem startul. Te atinsesem doar foarte scurt, din întâmplare şi mi se făcuse şi mai frig. Îţi căutasem în continuare privirea şi n-o găsisem. Nu erai tu sau poate că n-o căutam unde trebuia. Îmi era ciuda pe mine. Pe incapacitatea mea de a depăşi momentele acelea lungi şi negre şi late cât un sfert de secol. Îmi plăcea senzaţia fluturilor, poate tocmai de aceea nu puteam.

Îmi plăcea să nu pot.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s