Preşul este o stare obligatorie. Avem nevoie de astfel de stări pentru a ne reconstrui. Nu ne dăm seama când apare nevoia pentru că ne adaptăm mai mereu traiectoria pentru a ocoli incompatibilităţile trasate de soarta. Sau compatibilităţile ratate.

Învăţăm multe acolo, pe dreptunghiul acela îngust. Cu cât se şterg mai mulţi, cu atât doare mai tare şi cu cât doare mai tare cu atât detestăm mai tare durerea şi încercăm s-o evităm. Uneori cu un oarecare succes, alteori cu o oarecare nepăsare. Nepăsarea încercării ratate. Şi, când ratăm încercarea, ignorăm că am fost odată preş şi tot aşa. Asta e ceea ce numim in limbajul ordinar viaţă.