Mi-aş fi dorit să-l mai văd o dată înainte să plec


Mi-aş fi dorit să-l mai văd o dată înainte să plec. Să-i spun că mi-au făcut plăcere dimineţile gri şi umede în care-mi ura de bine şi eu îi zâmbeam şi-i mulţumeam în gând pentru urare şi apoi îmi vedeam de drumul meu drept sau poate puţin cotit din cauza dimineţii sau poate nu numai din cauza dimineţii, ci şi din cauza controalelor de securitate şi a ochilor vigilenţi ai oamenilor acelora abia treziţi care-mi zâmbeau şi ei şi-mi urau, la rândul lor, să am o zi frumoasă şi eu le mulţumeam şi lor în gând şi le zâmbeam fără să vreau şi le păstrăm urarea în gând, până mă scufundam de tot în tunelele acelea lungi şi negre şi acolo îmi aduceam aminte ce bine e când există zâmbet complet gratuit şi zâmbeam, la rândul meu, fără să-mi dau seama că zâmbesc şi oamenii din jur continuau să-şi vadă de ale lor, unii citeau, alţii nu, ceilalţi mă priveau frumos şi-mi răspundeau cu un zâmbet sau poate fără zâmbet, poate mi se părea mie că ar fi zâmbet şi aşa treceau tunelele şi se termina negrul şi începea ziua şi eu continuam să mă întreb pe unde dispăruse Laurent, cât de mult băuse Laurent, cât de departe plecase Laurent şi-mi spuneam că-mi părea rău, extrem de rău că n-am să-l mai văd şi va trebui să dau altcuiva mărunţii aceia roz-gălbui şi mă întrebam cui aş putea să dau mărunţii aceia roz-gălbui şi, deodată, dădeam ca prin întâmplare peste Laurent, umbla ca bezmeticul prin parkingul gri şi mă întreba dacă n-am cumva ceva mărunţi să-i dau să bea în cinstea mea şi eu nu zâmbeam, îmi ţineam zâmbetul ascuns, cum aş fi putut zâmbi de răul altuia, îi spuneam doar că am, că-l căutasem să-i dau şi apoi îi dădeam o punguţă mică de plastic umplută ochi cu mărunţii aceia roz-gălbui şi el căsca ochii mari, mari de tot la atâţia mărunţi mici şi-mi spunea că se descurcă el cumva cu „bancherii ăia şmecheri” şi pleca fără să-mi mulţumească, pleca doar numărând la mărunţii aceia gălbui şi eu rămâneam ca stana şi-mi spuneam că mărunții ăia cântăreau ceva şi mă bucuram că-i dădusem, să se bucure cineva de ei şi apoi zâmbeam ca din senin şi oamenii mă priveau şi-mi zâmbeau la rândul lor şi, de atâtea zâmbete gratuite, uitam de Laurent şi de lipsa lui de politeţe şi-l iertam, spunându-mi că se bucurase prea tare sau poate că fusese doar şocat de impertinenţa gestului de a da, de greutatea mărunţilor sau că uitase pur şi simplu de tot şi de toate, că rămăsese singur cu el şi planurile lui de beţie şi-mi spuneam că poate chiar a băut în cinstea mea şi apoi plecam într-ale mele, trăind din amintirea dimineţilor gri şi umede în care-mi ura de bine şi eu îi zâmbeam şi-i mulţumeam în gând pentru urare şi apoi îmi vedeam de drumul meu drept sau poate puţin cotit din cauza dimineţii sau poate nu numai din cauza dimineţii, ci şi din cauza controalelor de securitate şi a ochilor vigilenţi ai oamenilor acelora abia treziţi care-mi zâmbeau şi ei şi-mi urau, la rândul lor, să am o zi frumoasă şi eu le mulţumeam şi lor în gând şi le zâmbeam fără să vreau şi le păstrăm urarea în gând până mă scufundăm de tot în tunelele acelea lungi şi negre şi acolo îmi aduceam aminte ce bine e când există zâmbet complet gratuit şi zâmbeam, la rândul meu, fără să-mi dau seama că zâmbesc şi oamenii din jur continuă să-şi vadă de ale lor.

Textul integral aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s