Fărâma

Era o făramă de om cu un braț întins în fiecare dimineată. Atarnată de un deget avea o pungă de plastic galbenă pe care scria ceva șifonat cu litere roșii, relativ mici pe care mă chinuisem să le citesc și nu reușisem niciodata. În fiecare dimineață ținea o pungă la piept și  nu cerea nimic. Se uita doar în ochii trecătorilor tăcând și trecătorii înțelegeau și se scotoceau de mărunti și-i și dădeau. Era atât doar atât de profund să dai când nu ți se cere.

Continuă să citești Fărâma

Și tot așa…

@ Craig Whitehead

Îți aduci aminte ploaia ?
Dădea să cânte
Dar doar fredona
Tu în ritmul tău
Eu puțin mai departe
Și din când în când ne întâlneam
Și mă întrebai unde sunt
Și eu eram puțin înaintea ta
Sau puțin după
Si plouam mai departe
Fiecare cu ploaia lui
Pana undeva la capatul norului
Sau mult dupa.
Ce mai conta ?

Continuă să citești Și tot așa…

Trec mai departe întrebându-mă care o fi povestea ei, a lor, a tuturor celorlalți…

Urmarea întoarcerii de aici

Ca să ajung la destinație îmi trebuie în jur de 50 de minute, trei străzi perpendiculare una pe cealaltă, o șleahtă de câini apărută de nu se știe unde, o strategie câștigatoare pentru a evita mușcăturile, o a doua strategie, un întreg filmuleț de strategii, strategia câștigatoare, indiferența aparentă din care nu răzbate nimic, absolut nimic, nici măcar un strop de transpirație, o privire aruncată-n zare, o zare năpădită de buruieni colorate frumos și de bălți pline de apă stătută, o trecere de pietoni peste o stradă destul de circulată, un bătrân în vârstă aşteptând autobuzul de ora șapte și zece, o tanti îmbrăcată decent traversând la întâmplare să nu piardă atuobuzul de ora șapte și zece, autobuzul de șapte și zece ajungând la șapte și cincisprezece, niște scaune gri relativ curate, un șofer relativ bine dispus, slalomând cu o oarecare măiestrie printre alți șoferi bine-dispusi, un grup de oameni îmbrăcați în salopete albastre, un grup de pahare de plastic aburinde, niște mirosuri amestecate de cafea caldă și parfumuri de toate prețurile, o femeie la vreo cincizeci de ani dând like-uri zgomotoase pe Facebook, un domn bine, la costum, deja transpirat, agățat de o bară metalică plină de alți oameni agățați, un grup de adolescente cu fuste foarte scurte și muzică la maximum în niște căști albe, fine, autobuzul de șapte și jumătate pe care tocmai îl ratez, o bancă relativ curată și relativ comodă, o înghesuială ciudată pentru această oră, niște intersecții pline, niște semafoare grăbite, niște frâne trase în ultimul moment, ceva înjurături întemeiate, trei hârtoape ocolite razant, alte intersecții pline, alte semafoare grăbite, alte frâne trase în ultimul moment , o gură de metrou animată, o străduță plină de oameni animați, multe perechi de sandale, o bătrână care vinde lavandă, o altă bătrână care vinde lavandă, multe buchete de flori la prețuri relativ mari sau relativ mici, ceva perechi de ochelari de soare cu lentile late, niște pahare de plastic cu cafea proaspăt măcinată, niște șine de tramvai de pe vremea „Împuşcatului”, o sirenă de ambulanță, două sirene de poliție, oameni făcând loc sirenelor, o mașină albastră pe linia de tramwai, și-n cel mai îndepărtat colț, EL, taximetristul cărunt și un pic sictirit, aşteptându-și clientul, un el la patru ace și cravată gri cu puncte verzi, cu ochii într-un Smartphone oferit de firmă, prea grăbit pentru a remarca toate acestea și o ea, o blondă subțire cu manichiura perfect asortată la sandalele cu tocul „office” și la fusta puțin peste genunchi, prea ocupată cu ea pentru a mă mai putea evita, chiar și în ultimul moment.

Continuă să citești Trec mai departe întrebându-mă care o fi povestea ei, a lor, a tuturor celorlalți…

Și tot așa

Oamenii vin și se duc. Adică trec. Și uneori dispar. O iau pe scară în sus și nu se mai văd. Pe scara rulantă, pe partea stângă. Le privesc sandalele și unghiile colorate. Aici oamenii au mare grijă de picioare. La bază scării stătea odată un moș. Mă tot întrebam de ce fix acolo și mai ales cu ce scop. Moșul stătea și privea oamenii trecând.

Continuă să citești Și tot așa