Oamenii vin și se duc. Adică trec. Și uneori dispar. O iau pe scară în sus și nu se mai văd. Pe scara rulantă, pe partea stângă. Le privesc sandalele și unghiile colorate. Aici oamenii au mare grijă de picioare. La bază scării stătea odată un moș. Mă tot întrebam de ce fix acolo și mai ales cu ce scop. Moșul stătea și privea oamenii trecând.

Nu cerea , nu spunea, pur și simplu era. Făcea parte din peisajul oamenilor în contrast cu scara. Moșul stătea, scara nu. Mă întrebam de ce nu cere. Oamenii îi dădeau și fără să ceară. E mai ușor să primești când nu ceri. Unii oameni dispar. Acolo sus, la capătul scării ignorând moșul și ne-întrebările lui. Există o filozofie a scării. Dacă te întrebi unde dispar oamenii poți să te întreb mult și bine. Există întrebări în van și multiple răspunsuri posibile. Când ai de unde alege nu poți alege

Există incertitudinea alegerii perfecte. Unii preferă non-alegerea, speranța întoarcerii. Și moșul deodată a dispărut și el și scara a continuat să urce și oamenii să dispară. Și tot așa.