În tramvaiul numărul șapte mirosea a moarte. Cineva, nu se se știa cine, încurcase puțin sau poate o făcuse dinadins, sau poate că nu-și dăduse seama ce face, sau poate că nu, sau poate că da, cineva, nu se se știe cine, încurcase zilele și trăsese sforile amestecând vremurile cu șoaptele și visele cu săptămânile și lunile cu speranțele și clipele cu uitarea și scaunele de plastic roșu începuseră pe rând să se topească de atâta amalgam picat ca din cer peste oameni și sfori.
Din toate părțile în tramvaiul numărul șapte mirosea a moarte și ieșea un fum negru-gri amestecat ciudat cu gânduri și șoapte.
Reclame
