Să mă dezbrac de mine

Așa îmi vine câteodată să uit punctele, virgulele, spațiile, literele, cuvintele, oamenii, fulgii grei și tramvaiele oprite în stații și șinele oprite sub roți și decadența frigului acoperind nostalgia clipei, a țipătului care nu vrea să țipe, a cuvântului în plus, a gestului în minus, brusc aproape nimic, sau  deodată aproape tot,  a curbei la stânga, a aleii înconjurând pomii, a zăpezii acoperind aleea, a amintirilor trezind luminile, una câte una, ochii verde-iarnă strigând cât le permite timpul “n-am avut intenția să”, a răspunsurilor în van, în treacăt, în lipsa întrebărilor de-a lungul aleii devenind capcane de umplut conversații niciodată începute, a luminilor trezind conștiințe, straturi-straturi de cuvinte-seniment, cuvinte-suflet impachetate in lógică, lógică împinsă la extrem, rațional impus de lipsa instinctului, mort între două sau mai multe treceri, timp, spațiu,  ani, alei, lumini, fulgi, tramvaie, șine, ierni, cuvinte, puncte, virgule, litere, oameni, spatii…

dezbrac

Reclame