Fugeai până nu mai puteai

Fugeai până nu mai puteai. Ţi se spunea să nu, tu te faci că plouă şi chiar ploua şi picăturile rare deveneau deodată dese şi picăturile dese deveneau deodată umede şi-ţi îneacau faţa cu prea plinul lor şi tu fugeai, tot fugeai, cu disperarea ta tot fugeai, de parcă te-ar fi fugărit cineva şi chiar de aceea fugeai, pe tine te fugărea iluzia, urma aceea adânc impregnată în cea mai profundă fibră, fibra aceea care se apuca se vibreze când îţi e lumea mai dragă.

Şi l-ai urât… Încet şi profund l-ai urât. Ani de zile l-ai urât până ai uitat că l-ai urât. Ani după, dărâmai ziduri şi uşi, treceai înot mari, escaladai munţi, străpungeai frontiere, crezând că vă veţi regăsi privindu-vă fără să vă priviţi… Că vă veţi aminti – sau poate că nu – cum ar fi fost dacă ar fi fost, că veţi râde de felul în care n-aţi ajuns sau veţi glumi sarcastic de toate celelalte.

Ani după, te gândeai la cerul ceţos din ultima săptămână, la zăpada care nu fusese, la stelele care nu se văzuseră dincolo de gri. Te gândeai că s-ar fi putut, măcar cât o răzbunare a timpului care a trecut, că s-ar fi putut. Dar nu s-a putut. Exista raţionalul, exista frica, exista imposibilitatea adevărului total dictată de raţional, de situaţia confortabilă, de ancora aceea grea agăţată în societate. Îţi spusese că aşa e mai bine şi te duruse egoismul lui. Era felul lui de a-şi testa puterea de seducţie? Îl plictisiseşi atât de tare? Te urâse atât de tare?

Fugeai până nu mai puteai. Ţi se spunea să nu, tu te făceai că plouă şi chiar ploua şi picăturile rare deveneau deodată dese şi picăturile dese deveneau deodată umede şi-ţi îneacau faţa cu prea plinul lor şi tu fugeai, tot fugeai, cu disperarea ta tot fugeai, de parcă te-ar fugări cineva şi chiar de acea fugeai, pe tine te fugărea iluzia. Căci voiai să ştii. Îl duruseşi atât de tare?

Extras din romanul-încă fără nume-care va apărea în curând