@ Christopher Sardegna
Să-mi scârţâie gândurile la încheieturi şi tălpile de atâta praf. Să-mi dau şosetele la închisoarea şosetelor şi cizmele la cimitir. Să curg, să mă preling pe lângă şinele calde şi oamenii reci. Să dau să cad şi să nu, să mă adun în ordinea în care eram. Să las verbele să-mi curgă strofe şi frazele să-mi pună punct.
Să nu mai analizez, să nu mai proiectez, să nu mai caut acul, să nu mai număr, să nu mai inspir ceată, să nu mai expir ploaia. Să nu mai verde, galben sau violet. Să nu mai praf și nici fum. Să nu mai iau trenul „înspre”, să nu mai iau metro-ul „linia” să nu mai iau autobuzul „numărul”.
Să nu-mi mai iau decât gândul.
Doar „gândul” bun elibereaza omul,
De tot ce-i rau, de tot ce înrobeste.
Caci gândul bun se aseamana cu pomul,
Care în fiecare an mai mult rodeste !
Un gând si o seara minunata !
Totul este relativ la om. Si omul este relativ la context. Si contextul este relativ la epoca. Si tot asa …