Abisuri

O întâlnisem din întâmplare, într-o stație de metrou. Era o dimineață rece de toamnă, o zi de luni ca orice alt început. În ultimul timp, lumea se mișca repede.  Mult prea repede pentru inerția de care dădeam dovadă. Într-o lipsă crasă de imaginație, aderasem, fără voia mea, la un univers în nuanțe de gri.

Părea că acceptase dispariția subită a verii.  Pășea, fredonând ușor, abia șoptit o melodie la modă. Pășea printre oameni, ghete și gânduri,  zâmbind fredonând și trăía amestecând în cafeaua cu abur fin, cumpărată de la un vânzător ambulant care vindea povești la pahare din carton reciclabil.

Căutam încă să înțeleg schimbarea. Anul acesta se purta ultravioletul și gențile mari de plastic mat. Internetul schimbase totul, inclusiv privirile oamenilor. Oamenii se petreceau în treacăt în singurătăți impuse de spațiul restrâns dintre ei. Se schimbau priviri în treacăt, se admirau ținute grăbit, se notau tendințe, în grabă, în spații virtuale oferite în “cloud”.  În rest, moda evolua on line și ținutele se probau acasă, între prieteni. Pe peroanele aglomerate, între două trenuri și zeci de singurătăți, nu era timp de spații și convorbiri cu substrat. Nu era timp de discuții despre vreme, gogoșari în oțet sau despre gemul din prune. Nu, lumea se grăbea adormită și peronul, prea îngust pentru asftel de discuții, gemea de indiferența pașilor grăbiți în căutarea unui loc la adăpost de vuietul trenului abia intrat în gară.

Peste toate acestea, apăruseră neprevăzut și neanunțate, ghetele. Tropăiau melancolic, la intervale neregulate, în căutarea verii.  Vara dispăruse neanunțat sub tocuri de forme diverse și oamenii se treziseră într-o bună dimineață goliți de diminețile scăldate de promisiunea zilelor îmbrăcate din cap și până în picioare de soarele blând al începutului de zi. Dispariția inexplicabilă a verii provocase  mirarea. Se citeau controversele  pe chipurile încremenite ale trecătorilor prin burnița fină a bulevardelor pierdute în ceață. De câteva zile bune, orașul se trezea  buimac,  sub șocul dispariției misterioase.

Stăteam acolo, așezată pe o bancă de plastic și sorbeam din priviri lumea.  Oamenii se îmbulzeau grăbiți să nu rateze săptămâna și trenurile soseau la intervale egale. La ora aceea devreme, peronul părea un amestec ciudat de inși de vârste diverse, femei în taioare cambrate pe talie, gânduri în abur de cafea vândută în pahare de carton, reciclabil și încălțările amestecate ale unor anotimpuri apuse sau încă nenăscute.  Sandale cu curelușe fine de piele maro se intersectau cu balerini ofuscati de prea multă umezeală. Nu există între ei decât o trecere, o indiferentă trecere unele pe lângă alții.

Era tot ce îmi dorisem dintotdeauna să fiu și, într-un fel, reușisem până la urmă să devin începând din acea dimineață rece de toamnă. Privind- o cum își croiește  drum printre oameni și umbrele, îmi dădusem seama că nu aveam nevoie să fug odată cu lumea și să îmi schimb ținutele odată cu fiecare tren care intra în gară. Moda vine, moda trece, oamenii rămân trecând unii pe lângă alții fără să realizeze cât e de îngust spațiul dintre ei.