Speranța

Stătea pe marginea lacului și fuma. Îi plăcea să privească fumul subțire cum se ridică peste apa verde, îi aducea aminte de taică-său, pe vremea când el era un puști în pantaloni scurți și taică-său era încă un bărbat zdravăn la trup și la suflet.

Pe vremea aceea taică-său fuma ca un turc și-și strângea pleoapele când fuma, așa, cât să țină acolo, în spatele pleoapelor, senzația de bine.

Lui taică-său îi plăcea să lungească la maximum orice stare de bine. De aceea strângea din pleoape și când sorbea din cafeaua fiartă în ibric și când gusta din palinca de Zalău și când vedea o fată frumoasă. Se întâmpla des să întâlnească fete frumoase căci după părerea lui, toate femeile aveau ceva frumos în ele.

Când fuma, țigară după țigară, taică-său trăia doar clipa. Când sorbea, cafea după cafea, din cana galbenă ciobita, taică-său trăia doar clipa. Când strângea între pleoape imaginea unei fete frumoase, taică-său trăia doar clipa. Așa îi povestea mereu taică-său și așa crescuse și el ascultandu -l, trăind, la rândul lui, o mulțime de clipe scurte și intense care continuau la infinit cu alte clipe la fel de scurte și la fel de intense.

Așa își amintea și acum de pe malul lacului de taică-său de pe vremea când era încă un bărbat zdravăn la trup și la suflet: scurt dar intens. Privea fumul cum se ridică deasupra lacului și-și ștergea cu dosul mânecii umezeala din colțul ochilor.

La ultima vizită la spital doctorul îi spusese că mai exista o șansă.