Cel mai simplu e sa scrii despre nimic. Începi cu o literă oarecare și te lași purtat de val. Direcție, semnificații, legatura dintre personaje, dialoguri, totul. E ca și cum ai lua un avion care nu duce nicăieri. Plătești bilet întreg, ceri loc la geam, te rotești câteva ore deasupra orașului, dacă ai noroc să fie senin observi orașul de sus, dacă nu, trăiești intens și sus.
În ambele cazuri îți lași ochii să se lipească la întâmplare de o pată de culoare, de un contur slab conturat, de o formă ciudată, oricum ar fi, nu intervii niciodată rațional, nu ai cum să intervii rațional acolo sus, în interiorul nimicului, nu există decât sentimente.
Te lași purtat de gânduri ca și cum acolo, în avionul care nu duce nicăieri, e tărâmul tuturor posibilităților, al tuturor arogantelor, acolo, în avionul care nu duce nicăieri e ca și cum te-ai lăsa purtat de cuvinte, fără destinație, ca și cum doar ai începe mereu fără să știi când și cum vei termina.
Uneori o faci intenționat să-ti cumperi bilet, alteori te trezești privind pe hublou norii și simțind forfota orașului invizibil de dedesubt până când, deodată, realizezi că s-au terminat toate cuvintele și pilotul vă roagă să vă puneți centurile de siguranță și să nu panicați, veți ateriza de urgență în cel mai apropiat aeroport, în cel mai fericit caz. În caz contrar, cel mai simplu e sa scrii despre nimic, să începi cu o literă oarecare și te lași purtat de val, indiferent până unde.
Abisuri 