În nopțile cu lună plină, dacă ciulesti bine urechile, îl auzi. Un urlet prelung, terminat într-un hohot de râs. Pare să vină din tunel dar nimeni nu poate băga mâna în foc. Una dintre intrările în tunel este pe o străduța strâmtă, neastfaltata care urcă până în strada principală ce leagă centrul orașului de cartierul de după deal. Cealaltă intrare în tunel este pe cealaltă parte a dealului, acolo unde pădurea se termină în canalul îngust construit de mâna omului.
Canalul străbate tot orașul și leagă două râuri intre ele. Pe vremuri, apa din canal era atât de limpede încât se vedeau pietrele prin ea. Cu timpul au apărut gunoaiele omului, aruncate la întâmplare, lesurile animalelor părăsite de om, efluviile wc-urile construire de om.
În canal am căzut și eu de câteva ori, când era rândul meu să scot mingea. Apa nu era adâncă, abia de-mi ajungea la genunchi, dar mirosul era atât de puternic încât cu greu ieșea din haine și din piele. Cel mai tare și mai tare rămânea mirosul acela agățat în nări.
Ca să scot mingea din canal, trebuia să mă așez pe burtă pe placa de beton de deasupra apei, un fel de pod pe care îl forma strada pe deasupra canalului, și să aștept să apară mingea. Când apărea trebuia să o prind repede și să o strâng bine, să nu alunece. Ina, prietena mea, știa cum să prindă mingea din prima, eu nu eram făcută pentru astfel de lucruri. Ina îmi ținea picioarele, să nu cad, eu mă aplecam să prind mingea. Ratam de fiecare dată și chestia asta mă enerva. Asta și privirea zeflemitoare a celorlați copii. Și ei, ca și Ina, știau cum să prindă mingea.
De fiecare dată îmi promiteam solemn în gând ca data viitoare să fac tot posibilul să fiu mai rapidă, să fac tot posibilul să am degetele mai lungi, să strâng mingea ca într-o menghina și să devin și eu, ca toți ceilalți copii.
Ca să -mi fac degetele mai lungi, îmi promiteam solemn să nu-mi mai rod unghiile dar nu reușeam.
Abisuri 