Cofetăria


Când veneam de la școală, eu și Ina ne țineam de mână, să nu ne pierdem, traversam două bulevarde și mergeam de-a lungulai multor străzi înguste și întortocheate, dar nu ne pierdeam niciodată, învățasem pe de rost toate pietrele și toate magazinele, nu erau multe magazine pe vremea aceea, treceam pe lângă o librărie în care intram doar uneori, să ne uităm la felicitări și să mirosim hârtia albastră, făcută sul, cu care mama îmi învelea caietele și apoi ieșeam, fără să cumpărăm nimic, o salutam doar pe tanti de la tejghea și apoi ieșeam, treceam pe lângă o brutărie din care ieșea uneori un miros frumos, de pâine coaptă pe vatră și alteori doar citeam, pe litere, un anunț care spunea, de fiecare dată, același lucru, pâinea va fi gata în trei ore, nu mai mult de două pâini de persoană și doar în ordinea cuvenită, de aceea se și forma coadă, să se respecte anunțul, dar noi nu aveam niciodată timp să se facă pâinea, stătea doar mama sau bunica la coadă, ele mereu știau să aștepte pâinea, noi nu aveam răbdare dar aveam mereu câțiva mărunți pe care îi găseam prin casa sau prin buzunarele hainelor puse la spălat și intram în fiecare zi, după ore, în cofetăria de la colt, care se numea deja altcumva dar toată lumea îi spunea „Vari”, fusese un cofetar celebru Vari ăsta de i se pomenea încă numele, pe vremea aceea nu știam cine este, nu știam nici măcar că este vorba de numele unui om, „Vari” suna a nume de strada, abia când am crescut am aflat că Vari fusese un cofetar celebru înainte de război, azi, în locul cofetăriei, este un restaurant grecesc și înainte de asta fusese o cafenea turceasca, și, imediat după Revoluție, locul de la colțul străzii rămăsese gol, părăsit de toți, niște pereți albi lăsați de izbeliște pe care îi priveam cu nostalgie când treceam pe acolo, imediat după Revoluție eram încă studentă, la București, dar încă nu uitasem de plăcinta cu branza sărată pe care ne-o tăia vânzătoarea, o fâșie subțire, de cincizeci de bani, din când în când un Isler cu cremă de unt, și foarte rar, o bucată de Cremsmit, asta doar când mama primea salariul, o dată pe lună. În rest, mergeam pe jos până la școală, să economisim biletele de autobuz, pe care, o dată pe săptămână, le vindeam, cu Ina, la preț redus, în stație, la Patria, să ne luăm prăjituri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.