Excelis

„Uite”, îmi zice o voce, aici, la noi la Oslo, totul are un sens. Și o structură. Totul se desfășoară după un orar precis, ca să nu amețim. În prima zi ne-au adunat pe toți într-o încăpere mare, la parter, și ne-au spus „bine ați venit, amețiților, aici nu-i de glumă „. Apoi ne-au dat un fel de pijamale moi, dintr-un bumbac de foarte bună calitate, pe care ne-au spus să le îmbrăcam doar când suntem triști dau foarte speriați. Le-am îmbrăcat toți imediat, eram vreo zece dacă îmi amintesc eu bine, și, când am terminat, ne-au spus să ne uităm pe geam. „Vedeți, acolo, departe, e orașul. Aici e la periferie, suntem în cartierul Escelis și avem administrație proprie. Nimănui nu-i place să se amestece în treburile noastre. Suntem prea ordonați și respectăm cu sfințenie totul. De aceea v-am fi recunoscători dacă ați face la fel. Exista un set întreg de reguli dar, nu vă faceți griji, se învață ușor. Totul e să vreți și să considerați șederea voastră aici drept temporară. În următoarele zile veți primi programul și așezarea în camere. În fiecare cameră sunt cinci paturi, aveți dreptul să vă alegeți restul mobilei. Sunteți liberi să ieșiți în oraș, apropo, e un singur tramvai galben care circulă cu ușile deschise în orele de vârf. Să nu stați pe scară dar, dacă se întâmplă să cadeți, să prezentați imediat actul de identitate. Vor știi ei ce să facă. În rest, totul e evident.”

Apoi ne-au dus într-o sală cu mozaic pe jos și ne-au spus să așteptam. De atunci, încă aștept. Culmea e că nu mi s-a făcut nici foame și nici sete. Wc-uri nu am văzut dar mi-e jenă să întreb. Încă mai țin.

Pe tipul din stânga îl cunosc din vedere, l-am văzut într-o stație de autobuz, înainte de Oslo. Luam amândoi în fiecare dimineață autobuzul cu numărul patru și lăsam locul bătrânilor. Așa ne-am împrietenit. De fapt, nu ne-am adresat nici un cuvânt niciodată dar, din felul în care ne priveam, știam că suntem prieteni. Odată mi-a povestit din priviri cum era să se înece. Era la Marea Moartă și încerca să înoate. Am dat din cap că da, știam despre ce vorbește. Apoi i-am povestit și eu, tot din priviri, cum era să mă încerc cu o coajă de pâine. A tresărit, vădit șocat și și-a dus mâna la gură. Fix în acel moment, șoferul a frânat și el s-a dezechilibrat. M-am răsturnat și eu peste el, nu intenționat, și ceilalți călători au făcut la fel. Până la urmă șoferul și-a cerut scuze și ne-a spus să coborâm. Eram toți dezorientați, orașul în care trăiam era mare și dens și nu-mi aduceam niciodată aminte cum se numește. Eram în plin câmp, ne uitam când unii la alții, când la panourile publicitare. Abia atinci am aflat că acolo, în plin câmp, urmă să se construiască un nou cartier.

Restul e evident.

Va urma