Acum fix zece ani am văzut-o pentru prima dată. Înaltă, blondă, ochii verzi, perfectă. Era imposibil să treci pe lângă ea fără să o vezi. Și totuși, fusese cât pe ce.
Treceam de multe ori pe lângă oameni ca o adiere, fără să-i salut, fără să-i bag în seamă, fără să-mi pese de existența lor.
După părerea multora, eram cu nasul pe sus, eram mitocan, un ticălos, eram ultimul jeg, eram iremediabil pierdut pentru societate.
A durat mult să-mi dau seama că aveam nevoie de ochelari.
Abisuri 