Moda vine, moda trece


Tipa din Hong Kong a fost prima care mi-a povestit despre outlet. Cu o zi înainte își cumpărase niște falsuri făcute în China pe care se gândea să le asorteze la niște haine de top. Ceva mărci cunoscute. De la ea am învățat atunci că nu dă bine niciodată să te îmbraci numai în haine de marcă. Ceea ce dă bine este ca ansamblul creat să fie echilibrat și să te reprezinte. Să-ți poarte amprenta. Apoi mi-a spus ca outlet-ul e accesibil oricui. Mă citise că nu aveam banii ei.

Asta a fost una dintre marile mele revelații vestimentare. Eu sunt un om de rând, învățată de mică să mă îmbrac în haine de tip sac, ea era soția unui cunoscut patron din vest, ieșit la pensie și era obișnuită cu lucrurile scumpe. Am aflat asta în Hong Kong, în timp ce umblam cu ea dintr-un magazin de lux în altul și ea nu avea habar de valoarea lucrurilor. Când m-a întrebat dacă aș da cincizeci de euro pe o șapcă de golf, mi-am dat seama că nu e obișnuită să se uite la bani. 

E un moment memorabil să înțelegi filozofia de viață a oamenilor cu foarte mulți bani. Eleganța și stilul e, în definitiv, la îndemâna oricui.

Așa îmi spusese și Caty, tipa pe care o întâlnisem mai demult la un eveniment de networking din Paris. Susținea ideea până într-atât încât se lansase într-o mică afacere personală de articole unicat. Nu era propriu zis un magazin, era un loc situat într-un apartament din arondismentul 18, de care știau doar cunoscătorii. Găseai acolo piese vestimentare de marcă, unice și ea le asorta în așa fel încât tu deveneai, la rândul tău, un unicat în carne și oase. Și acum mai am o bluza cu volane în mătase neagră, fină, pe care ea mi-a asortat-o cu o vestă în culori țipătoare. Luate separat, nu le-aș fi purtat niciodată. Împreună au creat un moment memorabil. Fix acel ansamblu echilibrat, unic prin eleganța sa.

Viața e facută din momente memorabile.

Primul moment memorabil legat de ținuta mea vestimentară a fost atunci când am realizat că mă pot îmbrăca cum îmi place fără a crea reacții de tot felul la adresa gustului meu. Eram în Paris, pe Champs Elysee, eu, nici foarte scundă, nici foarte înaltă, subțire, tunsă scurt, îmbrăcată într-o fustă lungă, creată, făcută dintr-un material înflorat, subțire, aproape transparent, într-un tricou larg, mov, la baza gâtului și încălțată în niște adidași luați din piață. Acolo, în buricul targului, am învățat că a fi tu în orice moment, reprezintă adevărata libertate.

Al doilea moment memorabil legat de ținuta vestimentară a fost tot la Paris, într-o sâmbătă oarecare de toamnă, când, așezată pe un scaun de plastic verde în Jardin de Luxemburg am realizat că mare parte din oamenii din jurul meu erau prost îmbrăcați și prost asortați dar nu părea să le pese. Urmau moda momentului sau doar se simțeau ei. La momentul respectiv, în trend erau rochiile purtate cu adidași sau rochiile aruncate peste pantaloni.

Am stat atunci multă vreme și m-am uitat la oamenii aceia îmbrăcați atât de ciudat în accepțiunea mea. Arătau ca niște oameni îmbrăcați în saci de culori închise. Predomina negrul și maro-ul în toate nuanțele. Și totuși, exista un farmec aparte în acel stil vestimentar decalat. Ceea ce dădea eleganță acelor saci era aceea notă personală, specifică fiecăruia.

Un fel de a merge grațios, o unduire naturală, o eșarfă aruncată „la întâmplare”, o pereche de ochelari vintage, o pălărie hoață așezată pe vârful capului. Ceea ce făcea diferența dintre mine și ei, toți acei oameni obișnuiți care se perindau prin fața mea, era faptul că oamenii aceia știau să-și poarte sacii cu eleganță.

Nu, moda momentului nu era elegantă, și nu, oamenii aceia obișnuiți nu erau stiliști de profesie. Și totuși aveau un fel unic de a face din toată acea vestimentație fadă, ceva unic, ceva ce eu abia mai târziu am aflat ce este.

Pentru că și eu, ca mulții alții, de mică am fost îmbrăcată ca într-un sac cu mâneci. Zero gust la potrivirea culorilor și nici un pic de adaptarea la stilul personal. Incetul cu încetul am început să mă obișnuiesc cu ținutele de tip sac, epoca aceea demult și departe, nu permitea extravaganțe vestimentare. Hainele se creau după tiparele din Burda și materialele se cumpărau la metru liniar. Când o cunoșteai pe vânzătoare, procentul de bumbac era mai ridicat. Prima extravaganța vestimentara pe care mi-am permis-o s-a petrecut la paisprezece ani.

La paisprezece ani dormeam sub prunul din grădina Ilenei, cea mai bună prietenă de-a mea de atunci, ne îmbrăcam în hainele anilor șaptezeci – pe care le luam pe furiș din camera părinților – și dansam pe muzica anilor șaizeci.

Îmi aduc aminte și acum de discurile de vinil de pe vremea aceea. Dansam charleston îmbrăcate în haine de epocă iar noi deveneam, așa, deodată, niște persoane foarte importante. Cel puțin așa ne plăcea nouă să credem. De fapt și de drept, nu erau haine de epocă, erau doar niște haine vechi, aproape nepurtate, pe care bunica Ilenei nu avusese inima să le arunce. „De ce să le arunc când sunt aproape nepurtate? Avea dreptate bunica Ilenei și noi credeam la fel și ne bucuram de fiecare dată când cotrobăiam prin dulapurile din lemn masiv de nuc și mai găseam câte un pantalon evazat din material supraelastic. Desigur, pentru că nu ne puteam asuma statutul de vedetă, reveneam mereu la sacii noștri cotidieni, hainele acelea largi și fără formă, făcute din materiale de calitate incertă. 

Nu întotdeauna reușeam să potrivim perfect culorile, uneori ieșeau combinații inedite în care un tricou verde iarbă crudă încerca să nu distrugă din splendoarea unei fuste portocală, totul strâns în talie cu o curea lată, roz. Dar ne stătea perfect îmbrăcate așa. Desigur, bunica Ilenei nu știa. O singură dată am fost nevoite să sărim pe geamul de la camera de jos și să aterizam în tufele de trandafiri. Ne-am pitit cât am putut mai bine, una cu pământul uscat și am așteptat să treacă. Bunica Ilenei a trecut și ea și a închis fereastra iar noi am rămas îmbrăcate în haine de epocă, acolo, printre tufele de trandafiri. Vecinii din blocul de vizavi ne-au văzut și, pentru că nu ne-au recunoscut, au fost cât pe ce să cheme politia. Ca să îi convingem că suntem noi, niște copii obișnuiți îmbrăcați în haine de epocă, a trebuit să renunțăm la pălăriile albe cu boruri largi și la ochelarii de soare care ne acopereau jumătate din față. Eram tot noi.

Fără să știm, fără să realizăm măcar, joaca noastră de atunci ne-a dat o direcție. Hainele anilor șaptezeci combinate cu accesoriile anilor optzeci, ne transformau de fiecare dată în niște mici vedete.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.