Ca să ajung în grădina de la mijlocul dealului, am luat metroul până la Gara de Nord, apoi trenul până în oraș, din gara prăbușită a orașului de provincie am luat un taxi galben, șoferul a ținut să facă conversație, l-am ascultat dând doar din cap afirmativ la tot ce spunea, am stat minute în șir la semafoare, am privit oamenii pe geamul murdar al taxiului, am continuat să dau afirmativ din cap, ploua încotinuu de trei săptămâni, asta îmi tot spunea șoferul, am dat afirmativ din cap, din obișnuită, șoferul m-a privit mirat în oglinda retrovizoare, a trebuit să-i explic, îmi placea ploaia, veneam din București, acolo nu mai plouase de câteva săptămâni, din cauza arșiței nu mai dormisem nopțile și zilele îmi deveniseră calvar, vorbele oamenilor îmi sunau că niste tunete și șoaptele ca niște valuri zdrobite de țărm. Dar nu i-am spus toate astea, i-am lăsat cinci lei bacșiș și am coborât.
Am scos cheia din geantă, am deschis poarta, până să ajung în grădină eram udă leoarcă. Ploua încontinuu de trei săptămâni, gradina mirosea a soc și înfloriseră bujorii. Zidul portocaliu al casei era plini de limacși și pe aleea care ducea spre fundul gradinei roiau broaștele. Dar nu asta m-a supărat cel mai tare, puteam închide ochii, să nu mai văd nici broaștele și nici limacșii. Cu buruienile însă, lucrurile stăteau altfel. Crescuseră cât casa de când nu mai fusesem acolo. Mi-am lașat geanta pe un scaun și așa, îmbrăcată cu hainele mele bune, am început să trag de iarba, de păpădii și de toate plantele alea verzi și putrede care îmi invadaseră gradina.
De fiecare data când reușeam să le scot cu rădăcină cu tot, îmi imaginam că-I mai trag o palma lui T. Ea, mirata, mă întrebă
– De ce faci asta ?
– Ca să nu te pleznesc cu adevărat, îi răspundeam eu.
Continua să ploua și eu continuam să trag de buruieni. Uneori ieșeau cu pământ cu tot.
– De ce tragi așa de tare, mă întrebă T
– N-o fac intenționat, îi răspundeam eu. Uneori și o boare ușoară de vară poate creea insolație.
Și totuși o ascultam și adunam pământul, apoi îl puneam la loc. Nu stiu de ce făceam asta, era pământ cât cuprinde și ploua atât de tare că unghiile îmi deveniseră mlaștini. Poate pentru că aveam nevoie să fiu mereu ascultătoare. Poate că nu învățasem când trebuia să fiu îndeajuns de rebelă.
– De ce nu ți-ai luat o umbrelă cu tine? Ești udă fleașcă, nu vezi? Mă întreba atunci T și atunci eu mă enervam ca de fiecare dată când vorbeam cu ea. Nu mă puteam abține. Simțeam cum îmi urca sângele în obraji și nu mă puteam abține.
– Uite de-aia, îi răspundeam eu, ca să simt că trăiesc.
– De ce ai impresia că nu trăiești, continua T și atunci îmi aduceam aminte de șoferul de taxi și de monologul lui ciudat, poate că nici el nu trăia cu adevărat, poate că avea nevoie să vorbească de unul singur că să simtă că trăiește.
– Din cauza buruienilor ca tine, îi răspundeam eu lui T și mă ștergeam cu mâinile de blugii rupți în genunchi.
T nu mai spunea nimic. Poate că exageram uneori, e atât de ușor să scoți buruienile cu pământ cu tot, nici nu-ți dai seama cât de fragilă e buruiana
– Daca vrei, pot opri ploaia, îmi spunea atunci T și începea să bată din palme. Uite, mi-a venit o idee, nici de umbrelă n-o să mai ai nevoie, comand soarele de pe telefon, e la reducere doar azi. Zice că ajunge în cinci minute și că transportul e inclus. Ce spui , îți surâde?
Nu știam ce să zic. Îmi plăcea să scot buruieni. Mă elibera senzația aceea de golire. Și totuși, nu era o idee rea. Eram udă fleașcă și începusem să dârdăi. Poate că n-ar trebuie s ascot toate buruienile într-o zi. Poate că voi mai avea nevoie de ele și mâine și poimâine, cine poate știi când mă vă mai năpădi nevoia aceea stringenta de golire. Poate că T avea dreptate, era timpul să fac și altceva. M-am uitat la unghiile mele murdare de noroi și i-am răspuns
– Comandă și un săpun de mâini, dar să fie cu aromă de lămâie.
Abisuri 