Meduze

Acum vreo treizeci de ani ne-am decis să plecam în gașcă la mare, la Costinești. Eu eram prietena lui Coco, Carmen era prietena lui Zozo și Mișu era prietenul nostrum comun. Obținusem o cameră prin ceva relații pe la oficul national de turism. Era o cameră mică, insalubră, fără baie  și cu vedere la un camp. Eram în extrasezon dar vremea bună a ținut în acel an până la mijlocul lui septembrie.   

Cameră noastră avea două paturi. Noi eram cinci dar Mișu dormea pe jos și noi făceam cu schimbul. Dansam pe rând și ne întâlneam complet întâmplător, la vreun bairam. Hotelul nu era departe de plajă. Plaja era pustie după ora nouă seara. Bairamele începeau, în general, după ora zece. Nopțile însă, erau  trăite la intensitate maximă. Trebuia cumva să ne recuperam tinerețea.

Noaptea, apa marii se umplea cu  licurici și plaja cu grăniceri.

Într-o seară ne-am hotărât să facem baie în mare. De fapt, fusese ideea lui  Misu, instigatorul șef. Slab, pletos, rocker. Îmbrăcat ca naiba. Dar băiat bun și săritor. Coleg de clasă cu mine, sau, poate, dintr-o clasă paralelă, nu-mi mai amintesc.

– E mișto, o să vedeți, o să vă placă. Apa e rece dar senzația e de nota zece. Nu poți să mori până n-o trăiești !

Ne-am uitat unii la alții și am decis că ideea lui Mișu nu era o idee foarte rea. La o adică, viața e scurtă și trebuie trăită la maximum.

Doar că mie îmi era frica de meduze.

– Auzi, dar dacă sunt meduze în apă, am întrebat eu și toți ceilalți au izbucnit în râs.

Ei erau obișnuiți cu meduzele. Sau doar învățaseră să le ignore.  

Pe vremea aceea credeam că toate meduzele sunt albe și moi. Și nu știam că mușcătura meduzei albe nu doare chiar atât de tare. Dar mă enerva senzația aceea de gelatină care ți se scurge pe picior. 

– Și dacă sunt, care-i baiul, a răspuns Misu, le ignori, oricum e întuneric, poți să-ți imaginezi orice. De exemplu, poți să-ți imaginezi că este o pungă de plastic sau un capac. Sau doar spuma valului care se sparge de piciorul tău.

Asta cu spuma mi-a plăcut maxim. Senzația părea identică. Și textura la fel. Misu avea dreptate. Dacă voiam, puteam să nu dau peste nici o meduză.  

Cu ideea asta în cap m-am hotărât să încerc și eu senzația aceea unică. Mi-am pus un costum de baie verde, “deux pieces”, legat pe după gât cu un șnur subțire, mi-am tras niste blugi bleu și un tricou alb peste, și am sărit în șlapi.

Când am ajuns pe plajă, ceilalți erau deja în apă și apa era plina cu licurici.  

Era întuneric beznă, apa era rece, se auzeau strigate de undeva din larg, valurile veneau și plecau. Era atât de mișto încât am uitat instant și de meduze și de grăniceri. Era o senzația magică. Avea dreptate Misu, nu puteai să mori fară să o trăiești.

 Grănicerii au venit după un sfert de oră. Habar n-am fi avut că au venit dacă n-ar fi început să țipe la noi ca plezniți de meduze somându-ne să ieșim din apă.

– Golanii naibii, vă dăm o amendă de nu mai călcați pe aici!

Sau ceva asemănător. Pe moment n-am realizat că vorbeau cu noi. Noi eram doar niște copii de nota zece într-o vacanță binemeritată, licuricii sclipeau de jur împrejurul nostru, valurile se spărgeau de țărm, iar grănicerii  acționau în urma unui apel anonim. 

Dar asta am aflat-o mai tărziu. 

Timp de cinci minute ei au continuat să strige cât îi țineau organele :

– Golanii naibii, unde vă credeți, închisoarea vă mănâncă, cu fulgi cu tot!

Iar noi ne-am  făcut că plouă.

Apoi a venit tovarășul colonel și a aprins o laternă mare, să ne vadă mai bine. Dacă n-ar fi urlat ca disperații “tovarașu’ colonel Nistorescu, sunt niște golani în apă, vor să treacă la bulgari” n-am fi știut niciodată nici că pe tovarășul îl chema Nistorescu, nici că era colonel și nici că granița era la treizeci de kilometri distanță.

Aproximativ.

Abia atunci, când ne-a amenințat cu închisoarea, ni s-a făcut frică . Am ieșit din apă și am fugit uzi leoarcă până la hotel. Fugeam de rupeam nisipul lăsând în urmă o cale de picuri. Atunci mi-am pierdut un șlap iar Mișu s-a pierdut în valuri.

A fost valvă mare, a apărut și-n Romania Libera, “tânăr licean înecat în mare”, dar asta am aflat-o a doua zi. Pe moment grănicerii ne repetau în buclă să ne ducem la casele nostre, să lăsăm oamenii să doarmă, golanii nabii. Noi știam că până la urmă vom câștiga, dar ei nu aveau de unde să știe. Eram încă la Costineșți, vama era aproape, granița la treizeci de kilometri distanță.  

Abia după ce au plecat toți, tovarășul Toma din camera 34, etajul trei cu vedere la mare și baie în cameră, de pe același palier cu noi, a închis ușa camerei, satisfăcut, și a dormit ca un prunc, până a doua zi de dimineață când s-a trezit odihnit și și-a băut cafeaua pe balcon.

A doua zi, dis de dimineață, m-a sunat maică-mea să mă întrebe daca sunt bine. Nu eram bine, cum naibii să fiu?