Rostul


Fugea de rupea pământul, oamenii, plantele, păsările, stropii, pietrele săreau în toate direcțiile, nu mai avea timp, nu mai avea ochi, nu mai avea suflu, nu mai avea rost și totuși, poate, poate o să-l găsească, își înghitea lacrimile și continua să fugă, bălți, oameni, blocuri, nimic nu mai conta, nici măcar culoarea roșie a semaforului, nici măcar durerea, nici măcar nu l-au întrebat cum îl cheamă, l-au acoperit cu un cearceaf și s-au întrebat care fusese rolul lui. Nu l-au mai găsit niciodată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.