Hăul

Am ciocanit încet la ușă și am intrat. În mijlocul camerei era un pat și în pat, sub o plapuma de lână, era o voce.

– Apropie-te că nu mușc, a spus vocea.

O voce groasă, aproape bărbătească. 

M-am apropiat, mi-am tras un scaun și m-am așezat. 

Plapuma groasă s-a mișcat ușor și, de sub ea, așezat pe mijlocul pernei, a apărut el. Am vrut să țip dar nu mi-a ieșit decât un râgait lung, lipsit de substanță. Apoi am leșinat. 

Când m-am trezit, aveam plapuma trasă peste ochi și în fața mea se căsca un hău în formă de corn cu ciocolata, mușcat fix la mijloc. 

Am înțepenit acolo, în fața lui, cu gura căscată și cu picioarele ca lipite de dușumeaua veche. Camera avea pereți înalți și de tavan atârna o lustra cu cinci brațe. N-am îndrăznit să tip și nici să plâng. Am închis doar ochii și i-am ținut asa, strânși, timp de câteva secunde. Niște secunde grase, cât niște ani. Așa mi s-au părut. Grase și lungi. Nu mi-am putut explica ce caut eu în fața haului. Când am deschis ochii, am simțit cum cineva, sau mai degrabă ceva, mă privea de undeva de departe. Mi-am dezlipit privirea de tavan și am coborât-o până în dreptul gaurii imense din fața mea. La început n-am realizat că ceva, un minuscul ceva, exista undeva departe, la marginea haului. Apoi, odată ce m-am obișnuit cu negura din fața mea, am deslușit privirea. Directă. Verde. Aruncată din spatele unor ochelari cu rame groase. Îmi aducea aminte de ceva privirea aceea. Căutătura ei atât de serioasă omai văzusem undeva, dar nu-mi mai aduceam aminte. Lipsea și nasul și gura și sprâncenele. Ceea ce fusese odată o față umană, aducea acum cu un hău în formă de corn cu ciocolata, mușcat la mijloc.