M-am dus la medicul de familie și i-am spus că nu mai pot. Că nu dorm noaptea, că nu mă pot concentra ziua și, mai ales, că am multe momente în care îmi este foarte frică.
Și medicul de familie ce v-a spus?
A căutat un pix și mi-a scris o rețetă. O cutie albă, cu cincizeci de pastile. Nu mai mult de două pastile pe zi, dar doar în caz de necesitate. Un timp a fost mai bine. Apoi, într-o, zi mi-au amorțit vârfurile degetelor. M-am speriat atât de rău încât am început să tremur. De frică, mi-am tras o pereche de adidași în picioare, o geacă de blugi pe mine și am ieșit în oraș. Simțeam nevoia să fug dar îmi simțeam picioarele moi și capul mi se părea scufundat într-o mare de cuie. Atunci m-am speriat și mai tare și am luat-o la fugă. Nu m-am oprit decât când am simțit că nu mai pot respira. Terminat, m-am așezat pe o bancă și am încercat să respir din burtă. Știți, exercițiile acelea de relaxare pe care le învață gravidele. Mă rog, o parte din ele. Sunt de mare efect, totul e să ajungi în starea în care să elimini acea barieră din torax care îți înghite oxigenul. În acel moment, pentru mine a fost imposibil să mă relaxez. Singurul meu gând era să ajung cumva acasă și să înghit pastila. Pastila aceea, mică și albă, pe care trebuia să o iau doar în caz de necesitate. Și apoi să aștept să-și facă efectul. Să adorm. O bucată de timp a fost bine. Când începea să-mi fie frică, înghițeam o pastilă și totul revenea la normal. Apoi am început să mă clatin. Nu era ca și cum aș fi căzut cu adevărat, era doar impresia că-mi pierd echilibrul. M-am dus din nou la medicul de familie. A căutat un pix și mi-a mai scris o rețetă. O cutie galbenă, o suta de pastile. Două pastile pe zi, la ore fixe. Imediat după, a fost bine. Dormeam dus, aproape că nu mai visam. Sau, poate că visam dar nu-mi mai aduceam minte. La un moment dat însă, au început să se învârtă toate cu mine. Mă simțeam ca într-un carusel. Multă vreme s-au învârtit toate cu mine. Începusem să mă obișnuiesc cu senzația de carusel scăpat de sub control. Se amestecau toate între ele de ajunsesem să le încurc. Oameni, fapte, întâmplări, mirosuri, gusturi. Simțeam că ceva nu este în regulă cu mine și știam ce cred ceilalți despre mine. Un nebun. Asta devenisem. Toți avem o doză de nebunie în noi, nu credeți? Dar mie nu-mi păsa. Nu mai aveam capacitatea de a îmi păsa. Și nu-mi mai era frică. Asta era lucrul cel mai important. Așteptam cu nerăbdare să vină seara și mă culcam. Apoi, într-o zi, am început să uit. Uitam ce voiam să zic, uitam numele, uitam gusturile, uitam ce îmi planificasem să fac. De fapt, dacă îmi aduc bine aminte, ajunsesem să nu mai planific nimic. Asta era și ideea. Să nu mai am capacitatea de a mai planifica ceva. Să trăiesc doar în prezent. Să nu-mi mai pese. În fiecare zi, la aceleași ore, luam cate o pastilă pe care o înghițeam cu un pahar mare cu apă. Și apoi, nu-mi mai păsa. Timp de o zi întreagă nu-mi mai păsa. Și tot așa. Multe zile. Ani întregi.
Abisuri 