Soția patronului e blondă și are părul prins într-un coc, în vârful capului. Carmen o asteaptă la gară, trenul este anunțat la zece și cincizeci și trei de minute. Trenul ajunge fix la ora la care e anunțat. Soția patronului o recunoaște pe Carmen după poza pe care Carmen a trebuit să o facă pentru pașaport. Cel puțin așa își imaginează Carmen. Altfel de unde să o recunoască soția patronului? Ah, sau poate i-o fi arătat patronul filmul realizat în apartamentul de lângă Piața Unirii? Carmen preferă, de departe, prima variantă. În fața aparatului de filmat se bâlbâise ca naiba. Și nu își găsise cuvintele. Sau le încurcase între ele.
Soția patronului o pupă de trei ori pe Carmen. Când pe un obraz, când pe celălalt. La prima pupătură Carmen se încurcă. Niciodată nu știe de unde trebuie să înceapă. Încearcă cu partea dreapta dar ratează. Izbunesc amândouă în râs dar continuă să se pupe.
Nici numărul de pupături nu-i reușește lui Carmen. Uneori sunt două pupături, alteori sunt patru. De data asta sunt fix trei, și la a patra, Carmen se pupă cu câteva petale de cireș proaspăt înflorit.
Carmen roșește. Soția patronului zâmbește.
– Niciodată nu-i același număr, stiu cum e, zice.
– Și e în funcție de regiune, din cate am înțeles.
– Da, dar nimeni nu le știe pe de rost. Adică parizienii între ei, se descurcă. În rest, e complicat.
Carmen zâmbește politicos. În țara din care vine ea, numai prietenii se pupă între ei. Femei cu femei, bărbați cu bărbați. Și doar bărbații își dau mâna între ei, pe post de salut. Pe femei le salută fără să le atingă.
Soția patronului spune că are nevoie de o cafea. Carmen accepta. Cafeaua e mică, amară și scumpă. Soția patronului plătește. Apoi își scoate o țigară și fumează. Apoi mai cere o cafea. Apoi deschide un ziar cu oferte de închirieri. Așa trece dimineața.
La prânz, soția patronului sună la primul anunț : două camere, mobilate, etajul cinci, fără lift. Carmen e politicoasă, nu refuză.
Iau un taxi. După treizeci și cinci de euro, plus bacșișul, ajung undeva la capătul celălalt al orașului. “Apartamentul e cât o garsonieră din țara ei”, își spune Carmen în gând. Dar doar în gând. De față cu soția patronului, Carmen zâmbește. Soția patronului inspectează atent toate detaliile.
– Are igrasie, îi spune agentului imobiliar
– Se curăță, nu vă faceți probleme.
– Și perdelele astea sunt cam uzate, continuă soția patronului
– Îi pot cere proprietarului să le schimbe, dacă doriți. Contra cost, firește.
Apoi soția patronului întreabă cât este chiria. Agentul imobiliar îi raspunde că este șapte sute de euro plus “charge-urile”.
Al doilea apartament este în centrul orașului din cucuietii din deal, fix lângă catedrală. Pe o stradă renumită în oraș.
– Știți, i se spune strada roșie din Clermont Ferrand, spune agentul imobiliar.
Carmen nu înțelege despre ce este vorba. Soția patronului înțelege dar zice, “hai, totuși să vedem apartamentul’’
Apartamentul e la etajul doi, într-un bloc vechi, fără lift, și are vedere spre o curte interioară. Nu are ușă la baie, dar are farmec și o scară mică, interioară, către un pat situat la cincizeci de centimetri de acoperiș.
– Dacă nu ești atent, dai cu capul de tavan când te trezești, spune soția patronului.
Dar lui Carmen îi place. Apartamentul are un zen anume, ca un început. Și nici măcar nu e scump. Soția patronului îi zâmbește lui Carmen. Ea nu ar fi acceptat niciodată așa ceva, dar, daca lui Carmen îi place, e perfect.
Apoi semneză actele și fuge la gară, să nu piardă trenul de cinci. Înainte să se urce în tren o pupă pe Carmen de trei ori. De data asta Carmen reușește să nu mai pupe aerul. Apoi se întoarce la hotel, își face valiza și se mută.
Miezul nopții o prinde privind stelele de la fereastra cu vedere în curtea interioară
Abisuri 