Jurnal de vacanța (1) – până și timpul se poate cumpăra

Sâmbătă, 18951 de pași

Sâmbătă ne-am trezit pe la șapte, după o noapte relativ scurtă – doar șase ore de somn – am mâncat, am băut cafeaua privind grădina, apoi am îndesat bagajele în mașină. Îndesat bine de tot, până s-a închis portbagajul. De unde atâtea bagaje nimeni nu știa.

Pe la opt am purces la drum. Google maps ne indica șapte ore și patruzeci de minute până la Budapesta. Waze ne indica nouă ore și cincisprezece minute până la Budapesta.

Până la Sibiu am făcut cam două ore și jumătate pe drumul național numărul unu. Nu foarte acceptanil. În afară de Făgăraș, drumul a fost bun Apoi am intrat pe autostradă de pe care am ieșit pe drumul național pentru vreo douăzeci de kilometri după care am intrat din nou pe autostradă, până la Budapesta.

Până să ajungem la graniță, am făcut tot felul de ipoteze privind diferența duratei de traseu între Google Maps și Waze. Să fi fost din cauza fusului orar? Nope, dacă ar fi fost să fie din cauza fusului orar, ar fi trebuit să fie o diferență de o oră. Sau pe acolo.

Să fi fost din cauza unui bug? Până să intrăm în Ungaria, ipoteza bug-ului a fost ipoteza cea mai plauzibilă. După ce am intrat în Ungaria, ipoteza cea mai plauzibilă a devenit o ipoteză eronată.

În Ungaria Waze-ul ne-a indicat că, dacă vom introduce numărul vignetei ungurești, vom câștiga două ore. Cu alte cuvinte, fără numărul vignetei nema traseu optimizat pe Waze în Ungaria (a doua zi s-a dovedit că regula era valabilă și în Austria dar nu și în Italia).

În Budapesta ne-am cazat într-un apartament Corvin Point Point Rooms and Appartements. Situat nu departe de centrul Budapestei, apartamentul a avut un raport calitate/ preț foarte bun : două camere, nu foarte mari, de tip vagon, o sufragerie cu un colț pentru gătit și o baie. În plus, am fost întâmpinați cu zâmbetul pe buze și patru bomboane de ciocolată. Punctele negative au fost sarea și zaharul care nu erau, jaluzeua de la una dintre camere care era stricată și faptul că nu existau șampon și gel de duș.

După ce ne-am cazat am plecat să vizităm oraul. Ne-am cumpărat câte un pass de transport valabil pentru o zi (vreo patru euro de persoană), apoi am luat tramvaiul numărul patru până la un pod peste Dunăre, după care am mers pe chei până la Parlament. I-am un dat un tur, am făcut poze, chestiile obișnuite. Apoi, pentru că doream să ajungem la castelul Buda și pentru că podul cu lanțuri era în reparații, am mers. Și am tot mers până la următorul pod, pe care l-am traversat la picior, apoi am mers până la castel, am urcat cu liftul până sus, am mers, am admirat Budapesta de sus, am făcut poze, am murit de cald, ne-am odihnit, am intrat într-un supermarket și ne-am cumpărat apă, am transpirat, fleasca eram când am ajuns la Bastionul Pescarilor. Nici măcar iulie nu era și eram fleasca ca după o zi caniculara de august. La asta ne gândeam în timp ce așteptam tramvaiul patruzeci și unu – sau nouăsprezece, tot una era – care să ne ducă până la piciorul podului (piciorul de pe celălalt mal al Dunării) lângă care ne lăsase tramvaiul patru. Tramvaiul patruzeci și unu n-a venit decât după ce ne hotărâsem deja să mergem pe jos. Și am tot mers așa, pe jos, cam vreun kilometru. Inițial am crezut că până la piciorul podului era doar o stație de tramvai dar, până la urmă, s-a dovedit că până la piciorul podului erau trei stații de tramvai. De lângă piciorul podului am luat tramvaiul numărul patru.

Tramvaiul numărul patru (dar probabil și altele) era un tramvai extrem de lung, mai lung decât orice alt tramvai pe care l-am văzut vreodată și, la aceea oră de seară, era destul de aglomerat. Dar venea des și circula toată noaptea. În plus, avea aer condiționat și scaune comode, albastre. La asta ne gândeam când am realizat că, din neatenție sau, poate din cauza oboselii sau a zilei de iunie mult prea caldă pentru o zi de iunie obișnuită, coborâsem cu o stație prea devreme. La asta și la faptul că a doua zi va trebui să ne trezim devreme ca să ajungem la timp în Veneția.

Urmarea o găsiți aici.