Jurnal de vacanță (4) – o barieră pe care am privit-o ca vițelul la poartă nouă

Ziua precedentă o găsiți aici.

Marți ne-am trezit tot pe la ora opt. În timp ce-mi beam cafeaua (Davidoff) făcută la filtru – aveam filtru de cafea în apartament dar filtrele de hârtie erau prea mari și a trebuit să le tăiem – și citeam ultimele postări de pe Facebook, am dat peste niște poze făcute în Veneția – acele șase perechi de mâini albe care ies din apă. Am căutat informații despre ele și am aflat că se numesc Building Bridges, de Lorenzo Quinn. Le-am arătat și celorlalți fotografiile. Au zis că da, sunt interesante. În timp ce ei se pregăteau pentru ziua ce abia începea eu mă gândeam ce fain ar fi să văd mâinile în realitate.

În realitate, după ce mi-am terminat cafeaua, am purces la drum, către palatul Dogilor.

Ca un bun organizator de vacanțe ce sunt, rezervasem din timp intrarea la palatul Dogilor. În plus de avantajul de a intra în față (coupe file), biletul cuprindea și vizita muzeului Correr, a muzeului de arhitectură și a bibliotecii.

Pentru douăzeci și opt de euro, era o adevărată afacere. Chestia mișto cu biletele “coupe file” este că, în momentul în care ajungi tu să le folosești, nu e nici urmă de coadă la intrre. Parcă dinadins e făcut, să mori de draci., acolo, în fața palatului Dogilor. Din cele două mari avantaje de a cumpăra bilete dinainte, unul tocmai ce se ducea lin pe apa Sâmbetei sub un soare venețian care mușca déjà. Revenind.

Era doar zece dimineața dar era deja atât de cald încât până și pălăria de hârtie cumpărată de la indian părea tricotata din lână.

Am intrat în palatul Dogilor și ne-am plimbat prin nenumărate săli dotate cu niște tavane excepțional de frumoase. Pentru că nu toate sălile aveau aer condiționat, ferestrele deschise larg mă atrăgeau ca un magnet. Dacă se nimerea să găsesc un loc liber la geam, mă așezam, îmi făceam vânt cu pălăria pe post de evantai, priveam curțile interioare și mă întrebam de unde și până unde ideea de a face din tavan locul cel mai strălucitor al unei încăperi. Acum, privind retrospectiv și aducându-mi aminte de câteva dintre bisericile vizitate – în mod deosebit cele romane – realizez că tavanele din palatul Dogilor semănau cu cupolele bisericilor, la fel de bogate în culori, ca și cum acolo sus, se petrecea, pe vremuri, adevărata frumusețe a lumii.

În afară de tavane, în palatul Dogilor am mai admirat și încăperile propriu zise, imense, săli de consiliu, săli de judecată, săli de trecere, o superbă bibliotecă, podul suspinelor, închisoarea. Toată vizita a durat o oră și jumătate, drept pentru care în jurul prânzului ne-am îndreptat către muzeul Correr. De fapt și de drept au fost practic trei vizite, legate între ele. Muzeul Correr comunica cu muzeul de arheologie și din muzeul de arheologie se ajungea direct în bibliotecă. Din partea aceasta a vizitei am reținut mulțimea de globuri pământești existente în bibliotecă, prima hartă à lumii, în care totul era amestecat și statuile expuse în muzeul de arheologie, majoritatea copii ale unor statui grecești.

După ce am terminat de vizitat, am cumpărat patru pizza pe care le-am mâncat în apartamentul închiriat. Ceea ce am uitat să precizez este faptul că apartamentul se afla la etajul unu, că la parter funcționa un restaurant, că intrarea în apartament se făcea printr-o mică curte interioară în care, din când în când, apăreau câteva mese acoperite cu fete de masă în pătrățele albe, amestecate cu pătrățele roșii și că scara care ducea la etajul unu era abruptă și avea o grămadă de trepte.

După masa de prânz, în jurul orei trei, am venit eu cu ideea de a găsi mâinile. Cele șase perechi de mâini ale lui Lorenzo Quinn. Și ideea, care până la urmă s-a dovedit a nu fi cea mai bună idee posibilă, a fost aprobată cu entuziasm de către toată lumea. Zis și purces. Google Maps indica un kilometru șapte sute la dus și tot atâta la întors. În realitate a fost practic triplu, pentru că pusesem aiurea destinația pe hartă. Citisem pe net că cele șase perechi de mâini ar fi situate undeva în zona Arsenale. În realitate numita zonă s-a dovedit a fi ditamai cartierul, așa că, în loc să ajungem la mâini, am ajuns în primă instanță, la muzeu. A trebuit apoi s-o luăm înapoi, pe unde venisem, și în loc de stânga, să facem la dreapta. Apoi am mers tot înainte până am dat de apă și apoi am luat-o frumos pe malul apei, până la capătul drumului – numai drumul ăsta, pe malul mării a avut un kilometru. Când s-a terminat drumul am făcut-o la dreapta, într-un fel de zonă militara care se termina într-un fel de bariera pe care era indicat “trecerea oprită”.

Perplexi, am privit ca vițelul la poarta nouă bariera, după care ne-am tras sufletul și apoi am înjurat un pic fără să știm exact pe cine. Ce era cert era faptul că punctuletul mic, albastru, indicat de google map, se afla la un minut distanță de cele șase perechi de mâini. Un minut și o barieră.

Drumul înapoi, până la apartament, à trecut pe aceeași alee de la marginea apei, mărginita de un fel de hambar gol și niște case cu grădină în care locuiau niște oameni care vorbeau portugheza, și ducea, pe lângă cimitirul situat pe insula vecina, până la o stație de vaporetto care se numea Celestia. Acolo am făcut la stânga și tot așa, până ce, după ce am traversat nenumărate poduri care treceau peste nenumărate canale, într-un final, undeva nu departe de ora șapte seara, am ajuns la apartament, am deschis frigiderul și am băut jumatete din sticla de un litru de Schweppes cu gust de lămâie. Abia apoi ne-am făcut bagajele. A doua zi urma să coborâm în sud, în tocul cizmei, in Puglia, undeva lângă Ostuni, într-un loc numit Caravignio.

Urmarea o găsiți aici.