Al doilea blestem

ON AL DOILEA BLESTEM

„Al doilea blestem are să urmeze”, așa a bolborosit țiganca când a zbugit-o pe ușa compartimentului.

Ioana tresare și simte picuri reci cum i se scurg pe spate. Ar vrea să poată fugi după țigancă, să o întrebe de ce, când și, mai ales, cum. Ar vrea să găsească explicația matematică a vorbelor, dar nu poate. Se simte una cu scaunul murdar, lipită de linoleumul albastru. Țipă în gând și închide ochii. Acolo, în spatele pleoapelor strânse, doar acolo se simte la adăpost.

De-ar putea da timpul înapoi, să treacă peste hopul care i se prezenta în față, ar fi floare la ureche. „Totul ni se trage din copilărie ” i se spusese asta de atâtea ori Ioanei încât ajunsese, până la urmă, să dea mereu vina pe părinți. Dacă nu i-ar fi spus mereu să nu facă aia, să nu dreagă, să fie politicoasa și să asculte, să nu întrerupă o conversație deja începută, să nu emită păreri neargumentate, să ajungă mereu să înțeleagă originea lucrurilor și nu imaginea lor, de multe ori deformata, sub care se prezentau, dacă toate acestea nu ar fi fost înrădăcinate bine în ea, acolo, undeva departe și demult, poate că ar fi crezut și ea în blesteme și n-ar fi rămas stana de piatră ca acum, privind-o pe țiganca bătrână îndepărtându-se, bolborosind în barbă cuvinte de neînțeles, doar de ea știute, fraze fără capăt, din care doar din când în când răzbae tare și clar, de la capătul culoarul ui, același singur cuvânt, aceeași înșiruire de litere cu sens, care ii provoca mereu Ioanei, la fiecare rostite sau la fiecare gând, același fior, tremurul acela ciudat și inexplicabil, care, de fiecare dată se termină cu stropi fini și reci pe sira spinării. Poate că, dacă n-ar fi existat toate acele oprești învățate în trecut, n-ar fi încercat mereu să transforme totul într-o formulă matematică pe care, până la urmă, o rezolva ” cu subiect și predicat” și dovedea astfel că nimic nu e întâmplator.

Pentru Ioana nu exista posibilitatea lucrurilor nedovedite științific. Sigura dată când nu reușise să dovedească, matematic vorbind, că totul are o explicație, fusese în ziua imediat următoare morții bunicului său, din partea mamei.

Fuseseră trei zile obositoare, în care, din cauza emoțiilor și a stresului, i se părusera săptămâni. Bunicul murise de anevrism într-un pat îngust de spital pe care îl împărțise pentru ultimele zece minute din viață, cu un bătrân bolnav de astm. Murisera amândoi în aceeași oră, la două zeci de minute distanță unul de altul și patul fusese astfel eliberat și folosit pentru un bărbat recent operat de apendicita.

Bunicul ajunsese acasă într-un sicriu ieftin de brad pe care spitalul îl punea la dispoziție pentru cazuri de extremă urgență, când moartea survenea pe nepregătite sau când familia mortului era prea săracă să-și permită o oarecare calitate. În cazul bunicului ei, nu fusese nici una, nici alta. Unchiu-su’, băiatul mai mare al bunicului, avea pile la asistenta șefă care-l ajutase astfel, contra unui mic ghemotoc mototilit băgat în buzunarul de la halat, să ajungă acasă, într-o salvare obținută tot datorită relațiilor.

Șoferul, nea Vasile, îl cunoștea pe bunicul Ioanei de pe vremea când amândoi trăgeau din greu la turnătoria uzinei de tractoare din oraș care, imediat după Revoluție fusese vândută ” la fier vechi pe doi lei vechi” și transformată, încet încet, într-o hală „cosy”.

Când ajunsese acasă, bunicul fusese scos din sicriul ieftin și așezat într-unul de stejar, cumpărat de la „Nae și fii, servicii funerare complete”. Și ei dispăruseră imediat după Revoluție, înlocuiți fiind de un magazin de haine second hand, aduse din Franța și vândute la kg și apoi, de vreo cinci ani încoace, de o pizzerie cu livrare la domiciliu.

Sicriul de stejar de la „Nae și fii” fusese așezat pe masa de furnir din camera mare și stătuse acolo trei zile încheiate, expus astfel tuturor rudelor, vecinilor, prietenilor apropiați și tuturor celor ce doreau să-și ia rămas bun de la el, bunicul Ioanei. Pe vremea aceea, motanul Mișu, al patrulea motan al Ioanei și unul din preferații bunicului, avea zece ani și, de câteva zile bune, încă dinainte de moartea bunicului, refuza să mai mănânce.

În ziua în care bunicul ajunsese acasă și fusese așezat pe masa din camera mare, Mișu dispăruse. Ioana il cautase peste tot, răscolise toate dulapurile, șifonierul mare unde fuseseră așezate prosoapele de dat, în comoda cu așternuturi, până și în sertarele de la pat îl cautase și nu-l găsise, îl strigase pe stradă, coborâse chiar și dealul și-l strigase printre casele de la baza dealului, Mișu nu era și pace. Încă de mic îi placuse lui Mișu să dispară, uneori dispărea zile în șir și se întorcea hamesit, mânca două porții zdravene de fiertura de carne și apoi dormea trei zile în sir. Erau disparițiile lui de crai cu succes la matele din cartier, așa se amuza Ioana să le numească. În cazul acestor dispariții, de trei sau de patru ori pe an, Ioana încetase să se mai îngrijoreze, se învățase cu ele și știa că, după perioada lui de haladuit prin cartier, Mișu se va întoarce. O singură dată nu se întorsese decât după o săptămână și atunci Ioana chiar se îngrijorase, plansese chiar când nu o văzuse nimeni, jurandu-si, ca un fel de pedeapsă aplicată din proprie inițiativă, să nu se mai atașeze în veci de un suflet al cărui destin nu-l va putea controla. Se dovedise atunci că Mișu rămăsese închis într-una din pivnitele blocului din față si avusese mare noroc că, într-un final, după cinci zile de nemâncat ajunsese destul de subțirel încât să încapă, împins de teamă și adrenalină, să se strecoare printre gratiile de la geam și să năvăleasca lihnit și ca vai de el, pe ușa de la intrare.

În ziua în care bunicul ajunsese acasă în sicriul ieftin de la spital și fusese așezat pe masa din camera mare, Mișu dispăruse și nu mai apăruse decât după ce plecase mortul din casă. Se dovedise până la urmă că Mișu nici nu plecase de fapt din casă, ci stătuse, pur și simplu pitit sub covertura cu franjuri până în podea care acoperea masa mortului. Când bunicul fusese scos din casă, o zbughise și Mișu. După înmormântare, se rânduisera cu toții, familie, vecini, prieteni, simple cunoștințe, la o masă întru amintirea mortului.

Masa fusese aranjata în curtea din spatele casei, cea în care dădea fereastra de la camera bunicului. Oamenii își amintisera de bunicul Ioanei până târziu, în miez de noapte, ciocnisera intru veșnica lui pomenire și retraisera momente vesele până când oboseala îi răpuse și se dusesera toți la casele lor. Abia atunci se liniștise și Ioana și intrase să se întindă puțin în camera bunicului.

În mijlocul canapelei vechi de sub biblioteca suspendată dormea Mișu întins, cat era de lung, cu capul sprijinit de primul volum din „Viața morților” căzut, nu se știe cum, din bibliotecă.

Acea seria de întâmplări petrecute la moartea bunicului, fusese primul fapt nedovedit științific pe care îl trăise Ioana.

Țiganca bătrână tresare, privește cu teamă în jur și ochii îi devin deodată peșteri. Lasă mâna bătrânului să cadă, își strânge fusta largă pe lângă ea, își face cruce speriată și apoi pleacă. În urma rămâne doar o bolboroseala groasă din care doar Ioana pare să priceapă ceva.