Jurnal de vacanță (8): mai bine mai târziu decât niciodată


Ziua precedentă o găsiți aici.

Sâmbătă (2) 8829 de pasi

Sâmbătă ne-am trezit mai devreme, cu gândul să profitam cât mai mult de plajă. După micul dejun luat afară, pe terasa din fata piscinei, pe acea masă din piatră albă despre care nu cred că v-am povestit încă, ne-am urcat în mașină și am purces la drum.

Plaja aleasă pentru acea dimineață era una dintre plajele acelea lungi și late. Nu neapărat favoritele noastre dar măcar cu un strat gros de nisip, cât să poți înfrînge umbrela în el. Pentru că era sâmbătă, la ora nouă când am ajuns noi, plaja era deja plină. Abia de ne-am putut găsi un loc, lângă o familie cu trei copii și doi câini. Ne-am înfipt umbrela în nisipul fin, ne-am întins prosoapele și am zbughit-o în apă. La întoarcere, lângă familia cu trei copii și doi câini își așezaseră scaunele pliante un cuplu de pensionari. Doi pensionari și umbrella lor roșie. Pensionarii au intrat în vorbă cu capul familiei, capul familiei le-a prezentat-o pe soția sa, cei doi pensionari s-au prezentat și ei, au făcut cunoștință cu copiii, apoi a mai venit un cuplu, la vreo treizeci de ani, care s-a așezat lângă scaunele pensionarilor și au făcut cunoștință cu toții între ei.

Din câte am putut eu înțelege, cuplul cel tânăr (în fine, relativ tânăr) venea din Pescara, iar pensionarii erau din Bari. Până la ora unsprezece când am decis noi să plecam, toată lumea din jururl nostru părea să se cunoască de o viață. Oamenii erau veseli, își povesteau viață, de la distanta păreau că se cunosc de când lumea, au apărut, de nu se știe unde, chiar și pahare cu gin tonic și câteva sticle de bere. Când am plecat de pe plajă, tipul cel relativ  tânăr își așesaze un scaun pliant în mare și-și fuma țigara electronică privind cerul în timp ce soția făcea schimb rețete de mâncăruri specifice locului cu familia de pensionari.

Când am ajuns la vilă, ne-am aruncat în piscină. Cerul era de-un albastru infinit și, de jur împrejurul piscinei, din tufele de cactuși, se auzeau “le cigales” (google translate îi indică a fi “greieri” în limba română, în realitate, nu sunt chiar greieri, sunt o specie  înrudită cu greierii).

La prânz am mâncat spaghete cu sos de roșii și busuioc din grădină, după care am băut o cafea și ne-am tras la umbră, sămai  treacă căldură. Chiar și la umbră era foarte cald. Una peste alta, pe la ora patru căldura s-a mai dus un pic, și am hotărât să o luam din loc, spre Polignano a mare, undeva la vreo oră de mers cu mașina.

La cât de mult auzisem și văzusem legat de aceasta localitate, mă așteptam să găsesc ceva foarte kitsch și foarte aglomerat. În realitate am găsit ceva nemaipomenit de frumos și nu foarte-foarte aglomerat. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la Polignano a mare, a fost să căutăm acea vestită plajă săpată în stânci. Si am găsit-o. Vestita plajă arăta fix ca-n poze: umbrelă lângă umbrelă, bolovan lângă bolovan. Inedită dar nerecomandată iubitorilor de nisip fin, care să ți se scurgă printre degetele de la picioare.

După ce ne-am impregnat cu acel peisaj rar, am căutat să urcăm spre una dintre pasarele care-ți permiteau să-ți faci o impresie asupra locului, de la înălțime.

Văzută de sus, mica plajă săpată în stânci era și mai spectaculoasă. De sus nu se mai vedeau bolovanii ci ci doar umbrelele înfipe și oamenii. Am făcut câteva fotografii, am închis ochii cât să rămână acea imagine impresionantă în memorie, apoi am luat-o spre faleză.

Începutul falezei era un mare șantier dar, chiar și așa cât a fost să fie, faleza a fost o experientă de neuitat. Ca să ajungem la bucata de faleză accesibilă, a trebuit s-o luăm pe o mică străduță pietonală, de-a lungul căreia erau mici magazine cu suveniruri, înghețată, ceramică specifică locului și timbre. Pentru că trebuia să trimitem o vedere în țară, am intrat în magazinul cu timbre (și multe alte chestii), am ales o vedere cu imaginile locului, l-am rugat pe tipul de la tejghea să ne dea un pix, tipul a fost extrem de amabil și ne-a împrumutat un pix cu care am scris câteva rânduri, nimic extraordinar, gen “ salutări, suntem bine, vă pupăm”, după care i-am înapoiat pixul tipului, am cumpărat un timbru și am întrebat unde am putea găsi o cutie poștală. Tipul ne-a explicat ceva cu “de trei ori la stânga, apoi drept înainte și o s-o vedeți, pe dreapta” dar, când a văzut ce ochi mari am făcut la sfârșitul explicației, s-a oferit să pună el personal vederea la cutia poștală. Și chiar a pus-o. Inițial am crezut că vederea ori s-a pierdut pe drum, ori o fi uitat tipul de ea însă, la vreo două săptămâni după ce am ajuns acasă, în Romania (deci după vreo trei săptămâni de la povestea cu timbrul și cu tipul de la tejghea) vederea a ajuns cu bine la destinație : strada xxx, nr 1 scara C, Brașov. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Revenind.

Odată ocolit șantierul și ajunși pe faleză, am dat peste unul dintre cele mai frumase peisaje văzute vreodată (pe același loc cu Ronda, Spania). Clădită în mare, de un albastru turcoaz imposibil de redat în cuvinte, o piscina dreptunghiulara săpată în stânci și aruncată în mare.

Văzuți de sus, în pisicină oamenii păreau puncte mișcătoare. Am stat multă vreme și am privit mișcarea haotică a punctelor răsfirate în apă. Nu era ușor de ajuns la piscina din mare, trebuia să treci peste pietre și bolovani și să ai grijă să nu aluneci. N-am avut curajul necesar unei astfel de experiențe dar am reținut bine de tot senzația.

Apoi am vizitat centrul vechi, plin de case albe, ghivece cu flori agățate la ferestre și, ceva ce mi s-a părut inedit, din când în când, câte un citat celebru scris cu creta pe tăblii mici, agățate pe fațadele caselor. Și, desigur, catedrala mică, cochetă, nuntașii veseli și eleganți, străduțele înguste, cele câteva trepte de la o stradă la alta, o altă pasarelă cu vedere la aceeași plajă mică, săpată în piatră, oamenii curajoși care se urcau pe stânci și săreau în apă. I-am privit multă vreme pe acei curajoși care săreau în apă. De departe păreau niste puncte mici, colorate. Se prindeau cu mâinile de stănci și apoi împingeau din picioarele goale până ajungeau un pic mai sus și apoi, și mai sus. Când ajungeau îndeajuns de sus, înaintau lipiți de perete de stâncă până găseau locul din care era posibil saltul. Abia apoi săreau. În urma lor apa făcea câțiva bulbuci, după care trecea mai departe, lăsând în urma ei acel albastru infinit amestecat cu acel turcoaz greu de transpus în cuvinte și, mai presus de orice, acel alb strălucitor reflectat în urma valurilor. Cam așa ne-a fost nouă experiența cu Polignano a mare.

Când am ajuns la vilă, după ce ne-am răcorit în psicina, am băut un Prosecco și ne-am adus aminte cât de frumoasa fusese ziua care tocmai ce se încheia.

Urmarea este aici.

1 gând despre „Jurnal de vacanță (8): mai bine mai târziu decât niciodată”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.