Se îndrăgostiseră subit pe Facebook, trăiseră momente intense și stări contradictorii, citiseră printre rânduri și-și imaginaseră, în fel și chip, ce dorea celălalt să spună. Timp de câteva luni își goliseră sufletele ore în șir în fața unui ecran plat și, într-o seară de miercuri, el dispăruse fără urmă.
El nu postase în prealabil citate celebre, nu anunțase din timp nimic grav, prevestitor de ceva rău, nu zugrăvise în ultimele zile nici macar texte sumbre pe un fundal negru și nu făcuse public nimic cu adevărat sezational.
Și totuși, el dispăruse într-o zi oarecare de miercuri undeva spre nouă seara. Întâlnirile lor virtuale nu aveau oră fixă și nici nu respectau vreo regulă stabilită de comun acord. Fiecare scria când îi venea și celălalt răspundea când putea. Miercurea aceea, la opt și două minute fix, ea îi scrisese un mesaj ciudat, în care îi spunea că știe, că totul era o minciună gogonată. El citise o oră și ceva mai târziu, și apoi dispăruse.
Pe el îl chemă Andi, în poza de profil avea ochii verzi și, virtual, își declara public și des nenumăratele lui idealuri. Își dorea de multă vreme, îi spunea el ei în nopțile lungi de vară, o nevastă, o casă, doi copii și un Logan. Nu fusese să le aibă până la patruzeci de ani, dar vârsta pentru el nu reprezenta decât un număr.
Ea se numea Iza și iubea foarte tare pisicile. Cu el, fusese o dragoste fulgerătoare, trăită sub intensitatea emoticoanelor. El râdea virtual la fiecare frază a ei iar ea afișa poze simpatice cu animale domestice. Își scriau zilnic și-și imaginau fel de fel, în cuvinte dubioase, virgule lipsă și dezacorduri neintenționate. El îi spunea în fiecare zi că o iubește enorm iar ea se descria, pe scurt și cu multe semne de exclamație, complet răpusă de emoție.
La un moment dat, ei începuseră chiar să îi crească aripi și să îi apară steluțe mici în priviri și i se năzărise să afle cine e el cu adevărat și unde locuiește. În seara aceea îi răspunsese sec la declarațiile inflăcărate și apoi trecuse direct la subiect. Da, și ea el iubea până la lună și înapoi și, da, ar fi chiar minunat ca el să o poată atinge nu numai cu privirea, ar fi chiar fantastic ca el să-și poată plimba degetele rotocoale pe pielea ei fină si ar fi frumos ca el să-i poată sorbi din priviri zâmbetul discret, agățat de fața lungă și un pic ridată. Da, toate astea și multe altele, ar fi minunate! Apoi schimbase brusc subiectul și-l lăsase cu gândurile lui fierbinți în aer.
El poate că-și dăduse seama, sau poate că nu, dar acceptase resemnat să vorbească despre el. Era contabil și locuia pe o strădută mică, pietruită, nu departe de numărul 34, la o casă cu etaj construită prin anii 50. Ea încercase să își dea seama cam cum arăta casa și strada și să înțeleagă prin ce zonă a orașului îi va fi ei să îl caute. Îl trăsese de limbă până târziu în noapte și aflase : el locuia la trei stații distanță de ea!
Își uraseră o noapte plină de vise și multe altele, în fine o noapte memorabilă, și apoi se retrăseseră, fiecare în perna lui. Noaptea aceea fusese pentru ea una zvârcolită, plină de întrebări fără răspuns, toate amestecate în cearceafuri albe cu flori roz și câteva lacrimi șterse de perna făcută ghem.
A doua zi se trezise cu o durere teribilă de cap, luase o aspirina băuse o cafea neagră și apoi plecase să caute casa. O găsise ușor, nu departe de numărul 34, ascunsă în spatele unui perete de iederă, încă verde. Stătuse ascunsă acolo vreo 3 ore bune în spatele unui stâlp, pe marginea cealaltă a străzii, până când se plictisese și se hotărâse să îl creadă pe cuvânt pe el : el era cu adevărat contabil și își dorea cu adevărat o nevastă și un Logan. Împăcată cu ideea, o luase ușor la picior, până ajunsese la semaforul din colțul opus al străzii, în fața casei cu numărul 120. Apoi, taman când semaforul se schimba în verde, apăruse el, un bărbat înalt și puțin chel, încălțat în niște bocanci cu talpă groasă, militărească care tinea de mână un copil mic, nu mai mare de 5 ani, și, cu mâna liberă, își căuta cheia în buzunarul de la piept.
Văzându-l, ea se enervase atât de tare încât o luase la fugă pe trecerea de pietoni, cu lacrimi înghesuite în gât și ochi înecați în ceață, ocolind în ultimul moment un bărbat puțin trecut de patruzeci de ani, cu o figură cunoscută, care o privise lung și încercase să-i spună ceva. Ea, însă, trecuse mai departe alergând și nu se oprise decât atunci când ajunsese în stația de autobuz și-și suflase zgomotos nasul. Nu putea vorbi, nu putea privi înapoi, nu putea accepta situația, nu putea crede! Nu putea decât să simtă acea durere intensă care-i tăia sufletul în două. Se urcase apoi în autobuzul numărul patru, coborâse la a treia stație, deschisese ușa grea a imobilului construit recent, luase liftul și coborâse la etajul șase, apartamentul 67 și îi scrisese un mesaj sec în care îi spunea că știe.
El dispăruse de tot, o oră mai târziu iar ei gândurile negre nu-i dădusera pace câteva nopți în șir. Îi crescuseră riduri și cearcăne și pleoapele grele de atâtea lacrimi declanșaseră șușoteli diverse, păreri de tot felul, chiar și zvonul unei sinucideri din dragoste ratate în care ea încurcase pastilele. Ei, însă, nu-i păsa de gura lumii. Ei îi lipsea teribil de tare el și doar Ion o înțelegea cu adevărat.
Ion era un prieten de viață cu care obișnuia să-și verse tolba, din când în când. Ea și Ion se știau demult, de pe vremea când ea avea încă o tunsoare la modă și multe principii. Ion îi făcea aproape toate proiectele în facultate iar ea habar nu avea că gestul lui ascundea în spate ceva mult mai profund decât o simplă prietenie. Pe vremea aceea, Ion stătea în camera 405, etajul 3 iar ea avea o cameră mică orientată vest, la etajul nouă.
Primul film porno îl urmăriseră împreună, ea asezată comod între două prietene la fel de inocente ca și ea, el zâmbind în barba de trei zile, așezat incomod pe singurul scaun, la biroul de lemn masiv adus în București pe cheltuiala tatălui. Ei nu-i plăcuse primul film porno din viața ei și-și arătase dezgustul după primele zece minute, cerându-i lui Ion un pahar cu apă. Ion se ridicase cu greu, oprise filmul la minutul 11 și 23 de secunde, spălase un pahar cu picior, și i-l întinsese.
După terminarea facultății, ea și Ion păstraseră legătură. Vorbeau rar, dar, când se întâlneau, stăteau la povești ore în șir, depănâd ani. Ultima oară depănaseră pe o tersa mică, ascunsă printre copaci, nu departe de imobilul recent construit. Ion începuse să chelească dar ea nu păruse să fi remarcat. Ea era teribil de îndrăgostită de Andi și Ion încă o mai iubea pe ea. În seara aceea, așezați pe două scaune metalice puțin demodate, sorbiseră lung din două paie de plastic și ea îi povestise mult. Ea îi povestise mult și Ion suferise în tăcere. Îi povestise despre Andi, despre cuvintele lui frumoase din serile lungi de vară. Ion o ascultase răbdător până la capăt și apoi se ridicase greoi sprijinindu-se pe talpagroase a bocancilor militărești și se scuzase políticos : Matei, puștiul lui de cinci ani, îl aștepta, ca în fiecare seară, să-i citească o poveste.
Se sărutaseră pietenește pe obraz și se despărțiseră ca doi prieteni vechi, promițându-și că se vor revedea în curând.
A doua zi, ziua dispariției, în drum spre grădinița lui Matei, Ion se oprise în fața casei cu etaj înecată în iederă, căutase scrisoarea în buzunarul de la piept, și îi dăduse drumul în cutia poștală. Apoi își continuase drumul pe străduta mică.
Zece minută mai târziu, Andi fusese cât pe ce să cadă, doborât pe o trecere de pietoni, de o femeie nebună cu un mers împleticit. Apoi ajunsese acasă, deschisese cutia poștală și găsise scrisoarea. O citise de trei ori, ca să înțeleagă si până la urmă, înțelesese. Fusese cât pe ce să strice o căsnicie solidă și să ucidă un suflet de copil.
Spre seară, ea îi scrisese un mesaj sec în care îi spunea că știe și el hotărâse să-și închidă definitiv contul de Facebook. Era singurul lucru decent pe care îl mai putea face.
Abisuri 