Orașul

În ultima vreme orașul se sufoca de atâția turiști. Cineva propusese să fie omorâți toți turiștii care nu respectau regulile în vigoare și el, omul, fusese până la urmă de acord să ucidă.

Era plin orașul de lichele venite de peste tot și Primăria nu făcea nimic să combată derapajele. Comitetul anti-turiști se formase imediat după Crăciun. Localnicii constituiseră un grup ad-hoc pe o rețea de socializare și stabiliseră regulile : fără mojici, fără arabi sau ruși, fără familii cu copii mici Și, mai ales, fără cetățeni cu venituri minime veniți în oraș cu bonuri de vacanță.

El, omul, la început ezitase. Acțiunea mirosea a extremism ascuns în spatele spiritului civic. Dar și el își iubea orașul și nu mai putea accepta derapajele din timpul sărbătorilor. Turiștii lăsau tălpi cu noroi pe pereți și scuipau coji de semințe pe pietrele cubice. Aderase din dragoste pentru urbe. Când i se propusese să omoare primul turist, un om la patruzeci de ani, venit din Iași să-și petreacă vacanța în oraș pe bonuri de vacanță, omul ezitase. Turistul câștiga salariul mimim pe economie și mânca, în camera de hotel de două stele, salam Victoria felii cumpărat de la supermarket. Omului nu-i fusese niciodată antipatic. Turistul purta o căciulă căzăcească, tușea în pumni și avea pielea mâinilor crăpată de frig.

Cu o seară înainte de crimă, omul îl urmărise pe turist prin tot orașul. Turistul era clar în afara legii: tușea în pumni și își scurgea privirea de vitrine minute în șir fără să cumpere niciodată nimic. Dacă ar fi fost după el, omul ar fi preferat un turist care scuipa coji de semințe dar se trăsese la sorti și el picase peste unul dintre turiștii cu venituri mici. După ce-l urmărise timp de două ore pe străzile vechiului oraș, omul începuse chiar să empatizeze cu turistul. Îl privea mereu de departe, să nu se molipsească. Turistul purta căciula căzăcească pe frunte și căciula îi trăgea de sprâncene în sus. În definitiv, căciula îl făcea simpatic pe turist. Era un om oarecare care privea vitrinele de pe strada mare, pierdut printre alte zeci de oameni care nu cumpărau niciodată nimic.

Pierdut în gânduri, omul ajunsese în fața unui magazin de încălțăminte și se decisese să intre. Turistul cu venituri mici strănutase încă odată în pumni și apoi își lipise ochii de vitrină.

În momentul în care apăsase pe clanță, omului ii zvacnea atât de tare vena de la baza gatului, încât simțea că-i plezneste de atâta încordare. Aproape ca uitase de ce intrase. Trebuia să ucidă și, ca să ucidă, trebuia să fie sigur că moartea era singura cale posibilă. Niciodată nu știuse să nu arate ceea ce simțea. La poker pierdea mereu și nu putea omorî insecte din cauza reacției de după : devenea deodată rosu la față și îl podidea plânsul. Indiferent cat s-ar fi străduit, nu si-ar fi putut ascunde emoțiile. Pur și simplu, nu era făcut să mintă.

Roșise și de data asta. Vânzătoarea de pantofi îl privise mirata și îl întrebase dacă se simțea bine. Era atât de rosu la față încât părea să se sufoce. Să-i aducă un pahar cu apă? Omul se forțase să zâmbească și refuzase politicos. Apoi respirase ventral timp de treizeci de secunde până când reușise să -și recapete calmul. Deschisese ochii și o privise lung pe vânzătoare. Era o femeie obosită care abia așteapta ora închiderii. Din cauza numărului mare de turisti cu venit minim pe economie, nu vânduse suficient nici luna aceea si prima de Crăciun se dusese naibii. Omul o privise lung și le dăduse dreptate celor din comitetul anti-turiști. Genul de turist care nu cheltuia nimic în vechiul oraș trebuia să dispară. Orașul era vechi, dar nu se știa cu precizie când apăruse. Se spunea că în secolul XIII încă nu se vorbea despre el dar exista o anumită locuire a lui în Schei și în Bartolomeu. Lucrurile o luaseră complet razna abia în secolul XXI când orașul începuse să se sufoce sub ceata de turiști care ori nu cumpărau niciodată nimic, ori scuipau coji de semințe prin centru.

Omul ieșise din magazinul de pantofi de pe strada principală cu certitudinea că moartea era singura cale posibilă. Trebua să se facă dreptate. Era în interesul lui și, mai ales, în interesul comunității.

Turistul cu căciula căzăcească trasă peste frunte era înca acolo, cu sprânceana ridicată și cu privirea lipită de ghetele “Caspian Sea” reduse la jumătate de preț. Omul se apropiase de el pe la spate încercând să facă cât mai puțin zgomot și-l atinsese, ca din întâmplare, pe turist pe umăr. Turistul se întorsese brusc și, cu ochii la om, tușise din nou în pumni. Apoi o luase din loc, și până să-și dea seama omul, se pierduse prin mulțimea de turiști care ori scuipau semințe ori stăteau cu ochii lipiți de vitrine, ori erau mojici de-a binelea. Ore în sir îl căutase omul pe turist pe străzile vechiului oraș dar nu-l găsise. Aproape de miezul nopții omul strănutase în pumni pentru prima dată și, obosit, se hotărâse să se întoarcă acasă.

După trei zile omul murise subit din cauza unei infecții pulmonare care doborâse apoi jumătate din populația orașului.

Comitetul anti-turiști se dizolvase imediat după Revelion din cauza numărului insuficient de membri. Despre turist nu mai vorbise nimeni, niciodată.