Nea Nelu Popescu

Nea Nelu Popescu, instalatorul, avea chipul brăzdat de riduri și o privire gri, tristă și foarte intensă. Când te privea, te simțeai deodată năpădit de încercarea lui de a trece dincolo de tine. Dincolo de aparențele în care încercai disperat să-ți îngropi viața. Cădeau măsti și se dezgoleau suflete când te privea Nelu fix în ochi. Simțeai cum se dezleagă noduri și abia de-ti mai puteai opri lacrimile ce dădeau să picure ploaie. Să nu care cumva să-ți inunde vocea și să te dea de gol. Să care cumva să te arate lumii așa cum ești de fapt, dezgolit de puteri supranaturale și pribegit în fața destinului.

Nu fusese harul lui nea Nelu să devină instalator dar vremurile, roase de sărăcie și griji, deciseseră în locul lui. Vremurile și părinții. Părinții lui Nelu Popescu îi aleseseră meseria de instalator pe vremea când nu era musai ca toată lumea să facă o scoală. De fapt, puțini erau cei ce-și permiteau să-și piardă timpul înfulecând litere și trăind din ipoteze. Pe atunci era nevoie de ceva concret cu care să se astupe foametea prezentulu. Era muncă multă și nevoia de bani nu permitea proiecții în viitor. Prezentul cerea, prezentului i se dădea. “Si, la ce bun doară, atâta școală, că prea multă știință strică omul” justificau grăbiti părinții lui nea Nelu, pe vremea aceea flăcău oacheș cu lipici la fețe, și-l înscriau la singura școală profesională din sat.

Pe nea Nelu Popescu îl știam de pe vremea când încă îmi doream să am o baie ca-povești. Plezneau vremurile la încheieturi și țevile vechi de cupru nu mai făceau față anilor. Prea mulți ani, prea multă rugină. Tevile se spărgeau când îmi era lumea mai dragă și atunci îl rugam pe Dragoș să facă ceva. Să se ocupe într-un fel. Dar Dragoș ridica doar plictisit din umeri și apoi se enerva. Nu era treaba lui să se ocupe de tevi. Apoi îmi arăta din priviri etajul opt, apartamentul 105. Apa umplea în picuri deși bucătăria și eu fugeam mâncând treptele înalte dintre cele două etage. Mă opream de fiecare dată să- mi trag sufletul și să-mi ascund sentimentul disperării în spatele unui chip senin și zâmbitor. Apoi îmi asezam o suviță rebelă pe după ureche și sunam la ușa din dreapta liftului îngust. Apartamentul 105, etajul opt. Era mereu acasă nea Nelu. Deschidea agale ușa grea, învârtind cheia de trei ori, dădea lanțul la o partea și mă privea, citindu-mă din prima privire, că întotdeauna. Apoi mă invita să stăm la o cafea, la o taclală, dar eu îi zâmbeam trist povestindu-i de țeava spartă și el mă întreba de Dragoș.