Încălecaseși pe-o șină strâmbă și încercaseși să ții direcția dreaptă. Pe stânga vedeai un lan de verde cu puncte, mici, roșii. Oameni mulți coborau într-o ploaie deasă și culegeau la întâmplare puncte. Ai fi coborât și tu dar înaintai în sens invers. Înaintai și parcă regretai. Sensul, ploaia, macii, oamenii. Îi regretai pe rând, pe fiecare în parte. Ți se lipise roșul de retină și verdele de degete și oamenii aceia mici sub niște umbrele negre simțeau cum cresc macii și ploaia nu mai contenea și verdele, în locul tău, acoperea totul cu un strat fin, de nepăsare. Tu ai fi vrut să fii strop într-o ploaie fină și deasă, într-o intersecție mică, pe stânga. Ai fi coborât și tu ca și oamenii aceia mici și mulți pe sub umbrele negre și ai fi devenit și tu la rândul tău punct.
Te-ai fi pierdut și tu printre macii roșii devenind, nepăsator, cu timpul verde. Ai fi strâns și tu în brațe câmpul, macii, oamenii, punctele acelea devenite maci. Punctele acelea devenite din maci, oameni. Doar atât ai fi fost, cât un moment oarecare în care i-ai fi strâns și tu în tine, ca să uiți. Apoi ai fi luat-o de la capăt. N-ai fi înțeles de la bun început sensul capătului și ai fi spus că-n definitiv la naiba cu capetele, important e câmpul, priveliștea aceea de pe stânga, intersecția. Important era roșul acela punct și oamenii aceia puncte și senzația de non-drum devenită deodată atât de mare, atât de rotundă, atât de profundă încă ți-ai fi părăsit șina aceea strâmbă și n-ai mai fi încercat decât să fii. Era atât de complicat doar să fii. Era atât de dureros si atât de departe să igori câmpul, oamenii, micile defecte ale oamenilor, verdele si nepăsarea macilor. Era atât de strâmbă calea încât, într-un final, te deciseseși să renunți.
Abisuri 