Exista acea sensibilitate a decenţei care mă împiedica să urlu în gura mare „a înflorit lavanda”. Dar lavanda înflorea şi eu mă bucuram… Mă bucuram în şoaptă înghiţindu-mi cuvintele, mă înecam în movul profund şi apoi plângeam de prea mult soare. Spicul era subiectul meu de predilecţie toată săptămâna. Pe cine putea interesa în asemenea măsură un spic verde cu mov la capăt? În niciun caz pe vecinii de la etajul patru. Ei aveau alte subiecte de prelecţie. Copiii lor tropăiau, plângeau şi zbierau, iar zgomotele crăpau geamurile groase şi perne cu puf şi înfundau şi mai tare degete în urechi.
Exista acea sensibilitate a decenţei care mă împiedica să urlu în gura mare ” a venit vara”. Dar vara venea şi eu mă bucuram … Mă bucuram pe vârfuri în spatele muşcatelor roz urmărind cu sufletul la gură viaţa vecinilor de peste drum. El părea profesor şi ea părea profesor. Fetelor lor, cele două fete de vârste apropiate, păreau fete de profesori şi câinele lor cel alb era perfect asortat la apartamentul cu trei camere cu balconul spre vest. Câine alb de profesori. Cel mai tare şi mai tare însă îmi plăcea pisica lor. Era o pisica cu iniţiativă care escalada balustrada îngustă când îmi era lumea mai dragă şi sensibilitatea mai în toi. O escalada şi gata, ramânea acolo, una cu balustrada, muşcând din iarba grasă pentru pisici, digerând, aşa nemişcată, viaţa ei mizerabilă de pisică asortată la tot restul.
Pe cine ar putea interesa în asemenea măsură o pisică asortată la tot restul? În niciun caz pe vecina de la doi. Ei îi soseau uneori rudele din provincie şi atunci ar fi pus şi ea, vecina de la doi, de un grătar în toată regula dar acolo exista interdictie la grătare în toată regula. Daca s-ar fi încălcat regula, ar fi sărit ca ars administratorul şi n-ar fi încercat să înţeleagă nimic din nimic, administratorul. El doar ar fi constatat incompatibilitatea faptului, ar fi făcut proces verbal de incompatibilitate şi apoi ne-ar fi pus pe toţi să-l semnăm. Dar eu m-aş fi făcut că nu-s şi n-aş fi semnat. Mi-ar fi fost foarte simplu să mă fac că nu-s … Aş fi continuat să fiu doar aşa, pe dos şi nimeni n-ar fi remarcat că de fapt sunt.
Vecinii de peste drum poate că n-ar fi fost nici ei. Ar fi putut invoca, de exemplu, căţelul sau pisica sau umbrela albastră care le acoperea existenţa pentru a-şi jusifica imposibilitatea non-existenţei. Sau poate că ar fi fost. Cine poate ghici? În definitiv nici ei nu suportau mirosul de fum.
Administratorul ar fi chemat apoi poliţia, poliţia ar fi venit, vecina de la doi ar fi primit o amendă „atât cât să-i amintească unde şi cum”, şi-ar fi cerut iertare de la rudele din provincie şi apoi ar fi fript carnea la tavă cu geamul închis „să nu-şi mai audă vorbe”. Geamul însă n-ar fi fost perfect etanş şi ar fi scăpa miros de porc la tavă şi eu m-aş fi delectat cu mirosul de sos. Dar ar fi existat acea sensibilitate a decenţei care m-ar fi împiedicat să urlu în gura mare „miroase a porc şi a usturoi”. M-aş fi bucurat însă pe vârfuri şi mi-aş fi înghiţi în şoaptă şi saliva şi toate cuvintele. În definitiv pe cine ar fi interesat în asemenea măsură un porc la tavă? Acolo, pe absolut nimeni, căci acolo existau multe reguli şi multi oameni care verificau şi tot restul.
În vara aceea mi-am tocit toate unghiile. De atunci nu-mi mai place sa merg pe vârfuri.
Abisuri 