În Clermont Ferrand, colegii de serviciu erau tineri. Sângele le curgea prin vine cald. Al naibii de cald! Vorbeam cu ei într-o engleză ciudată şi argumentată prin semne. Când nu-mi ieşea ceva, râdeam. Râdeam atât de mult şi atât de des, încât devenisem expertă în râs. Râsul de-a plânsul. Totul are o explicaţie!
Acolo am învăţat cu adevărat să râd. Ziua munceam şi râdeam, noaptea dansam. Seara băteam piatra cubică, străzile acelea înguste, înnegrite de vreme. „Piatră vulcanică” îmi spuseseră colegii şi eu îi crezusem pe cuvânt. După străzi, încercam barurile. Atât de multe, încât ajunsesem la limita de sus a încercatului. Odată cu barurile, încercam nişte băuturi mici şi albe, de băut dintr-o singură înghiţitură. Aprinsă. Nu durea, doar ardea.
Dansul începea târziu şi se sfârşea devreme. Eu sfârşeam întodeauna într-o cameră la mansardă. Camera mea. Colegii, sângele acela cald şi tânăr, sfârşeau mereu altundeva. Dădeam vina pe nebunia specifică vârstei şi continuam. Ziua eram rupţi, copţi, frânţi şi totuşi codam. Codam în buclă, râdeam în buclă, trăiam în buclă. Linii întregi de cod pentru anul 2000. Pe atunci anul 2000 promitea multe …
A fost o perioadă fierbinte. A naibii de fierbinte. Printre linii de cod şi proceduri stocate trăiam într-un fel de cerc repetat la infinit… Un cerc ciudat de raţional-sentimental. Eu raţionala, privind, ei, toţi ceilalţi, sentimentalii, trăind. Noaptea îşi trăiau zilele şi ziua îşi povesteau nopţile. Eu îi ascultam şi-mi imaginam. Când era să mă molipsesc, scoteam scutul, cifrele acelea complicate pe care trebuia să le aşez într-o anumită logică şi scăpăm. Îmi construisem un fel de rutină de „a scăpa”. Eram prea bătrână să nu scap. Prea ataşată ca să scap. Scăparea îmi devenise şi scut şi scop. Şi am scăpat.
Am rămas în Clermont Ferrand 9 luni pline. Au fost nişte luni ciudate şi foarte intense. Nişte luni întinse la maximum. Între două poveşti şi o noapte povestită mâine, îmi aminteam de „clientul” cu kipa neagră şi-i mulţumeam că mă vânduse ieftin. Că, datorită lui, mă îndepărtasem de strada aceea mare, lungă şi lată, cu magazine multe. De turnurile gri, de gardurile gri, de oamenii gri, de gândurile gri. Le mulţumeam cuvintelor care n-au vrut să iasă şi continuam să mă scufund în spatele celorlalţi, visând.
În defintiv, toţi ne scufundăm în ceva. Când nu există întrebări, există răspunsuri. E frumos să te scufunzi în răspunsuri. Când nu există răspunsuri, există căi. E bine să te scunfunzi în căi. Căile acele paralele. Paralele cu toţi. Căile acelea unde nu te ştie nimeni, nu te vede nimeni, nu te judecă nimeni, nu te trage nimeni de mânecă.
În definitiv, toţi supravieţuim.
Abisuri 